Una din criticile cele mai frecvente cu care se confruntă Dacian Cioloș, dacă nu din primele zile de mandat, atunci cel puțin de câteva luni, este aceea a ineficienței. Numirile, urmate la scurt timp de retragerile unor miniștri, remanierile frecvente și gafele care au însoțit, în sens procedural, instalarea și funcționarea guvernului Cioloș, au creat în dese rânduri senzația unui amatorism care, îmbrăcat frumos în mantia tehnocrației, risca să transforme întregul demers într-un experiment.
Dar, retragerea neașteptată a Guvernului Ponta, în noiembrie 2015, sub presiunea străzii și predarea ștafetei către Dacian Cioloș a început în scurt timp să semene cu un gest politic menit să conducă mai degrabă la revirimentul PSD-ului decât la falimentul total al stângii, așa cum se așteptau mai ales liberalii. Spălându-se pe mâini după modelul lui Pilat din Pont, Victor Ponta s-a retras în așteptare cu întreaga armată a PSD-ului, lăsându-și adversarul ”să-și rupă gâtul de unul singur”. Efectul acestei manevre tactice nu a întârziat să apară. Încet, dar sigur, PSD-ul a revenit în sondaje, criticile la adresa tehnocraților s-au înmulțit, a urmat apoi câștigarea de către social-democrați a alegerilor locale, iar pe acest val de capital electoral au apărut în schemă ”moțiunea de cenzură”, iar mai nou, potrivit declarațiilor lui Liviu Dragnea, ”posibilitatea suspendării președintelui”. Toate aceste efecte în cascadă au fost rodul unei strategii extrem de abile, care a avut rolul de a-l transforma în victimă pe Victor Ponta, iar critica ritualică a opoziției privind ineficiența și amatorismul tehnocraților au preschimbat PSD-ul în singura alternativă viabilă și ”salvatoare”.
Numai dacă Dacian Cioloș pregătește, după cum se spune în cercurile liberale, o intrare în PNL, va mai exista competiție la alegerile parlamentare, altfel, jocurile sunt ca și făcute.
Politologul american Murry Edelman spunea că ”miturile și metaforele le permit oamenilor să trăiască într-o lume în care cauzele sunt simple și clare iar soluțiile evidente. În locul unei lumi empirice complicate, oamenii preferă câteva mituri arhetipale, dintre care cele ale dușmanului conspirativ și al eroului mântuitor și atotștiutor sunt fundamentale”.
Și din câte se pare, strategia pe care Dacian Cioloș o construiește este una care se pliază pe această matrice, iar discursul este acesta: ineficiența care i se impută Guvernului nu este nici pe departe rodul incapacității echipei sale sau a amatorismului, ci este efectul unui sabotaj birocratic. Practic, ceea ce încearcă să ne transmită Cioloș este că miniștrii săi lucrează nu doar împotriva unui sistem cu multe disfuncționalități structurale, ci și împotriva oamenilor din propriile ministere. Aparatul birocratic, legaț de PSD, încetinește punerea în practică a deciziilor Guvernului, rezistența la schimbare este atât de mare încât efectele pozitive ale măsurilor luate sunt de cele mai multe ori imposibil de cuantificat. Acest fapt se poate observa, în ultima vreme, și din atacurile dure venite din partea unor membri ai Cabinetului Cioloș la adresa unor social-democrați privind afacerile pe care aceștia le derulau cu statul și au menirea să ne arate legătura dintre business și stat, dintre privat și public, pe care PSD-ul a țesut-o în jurul său. Guvernul este în aceast discurs o ”victimă” și va avea nevoie de susținere pentru a putea continua munca începută, iar Dacian Cioloș îi poate transforma pe liberali în alternativa ”salvatoare”.
Ambele tabere folosesc ciclic aceleași metafore, aceleași mituri, cu care se legitimează și cu care își anunță intrarea în campania electorală. Dacian Cioloș nu mai este un simplu tehnocrat. Este deja un om politic. Nu i-a mai rămas decât să facă anunțul oficial, fiindcă alegerea a fost făcută, decizia a fost luată, iar confruntarea a început.
