Editorial de Dragoş Dumitriu
Scena politică românească pare a găzdui un spectacol jucat de artiști care își datorează cariera unor favoruri de altă natură decât cea profesională făcute regizorului. Nu-i recomandă nici talentul, nici vreun sentiment aparte pentru respectiva scenă; iar odată stinse luminile din sală și ridicată cortina, gafele și problemele fiecărui actor se văd clar… și mai ales cum dorește "regizorul".
Interesantă este adaptarea din ultima vreme, "regizorul" pregătind și publicul, dându-i indicații implicite și impunându-l ca actor. După modelul teoriei dezorganizării sociale al școlii de la Chicago, sau simplu "teoria de la Chicago", aș putea numi această metodă (sau regie) "a la Kiev", pentru că experimentul (de acolo) a devenit o metodă utilizată chiar și în România — în stil "soft" în cazul Ponta. La fel de interesant este că metoda "a la Kiev" actualizată nu presupune doar o situație acută, intensă și de scurtă durată, ci o cronicizare a unei situații interne dominată de un factor extern prin controlul (și manipularea) presiunii interne — ceea ce nu înseamnă că nu poate lua la nevoie și forme acute. Or, în acest context, cred că merită analizați doar doi actori politici principali, fiecare cu o abordare proprie a noului stil de punere în scenă.
Analizele bazate pe dinamica evoluției interne și pe rezultatele ultimei competiții electorale indică o victorie clară a PSD în alegerile parlamentare. Mai mult, este exclusă și apariția unor evenimente neprevăzute care ar putea pune în pericol poziția de lider al PSD. Surprize neplăcute pentru PSD pot apărea însă după alegeri — iar asta se datorează chiar strategiei lor de perfecționare a mobilizării electoratului captiv la vot în contextul unei prezențe scăzute generale, de fapt în contextul interesului spectrului politic clasic pentru o cât mai scăzută prezență necontrolabilă.
Rezultatul va consemna un partid sau o coaliție de guvernământ (majoritară) cu o susținere publică minoritară. Situația nu ar fi una neobișnuită, dacă tactica susmenționată nu ar tinde să traverseze limita minimului critic (de susținere populară), dincolo de care reacția publică, măsurabilă în procente reale și actuale, poate destabiliza o coaliție politică bazată pe procente (electorale) — devenite după alegeri doar simbolice și non-actuale pentru populație.
În plus, simbolismul procentual de care vorbeam este legat de instituții a căror credibilitate (populară) scade permanent — partide, parlament, guvern (politic) — deci nu poate fi o piedică pentru morala publică de a-l ignora. Concret, istoria dărâmării în stradă a eșafodajului politic are un precedent, care, în stilul "a la Kiev", a beneficiat și de susținerea "partenerilor strategici" și europeni, deci este obligatoriu de luat în calcul un recurs la respectiva metodă.
Revenind la PSD, dl. Liviu Dragnea are o coerență (în prezența publică) care-l distinge de ceilalți conducători politici, fiind singurul lider major care câștigă procente în ultimele sondaje. Schimbarea garniturii în PSD se face cu tactul afișat de Dragnea, discret și ferm, oamenii lui Victor Ponta sau structurile mai vechi ale lui Adrian Năstase fiind înlocuite de noii veniți, cărora președintele partidului le-a impus un singur criteriu — maximizarea procentelor. În fața rezultatelor slabe la ultimelor alegeri nu au mai contat vechimea sau meritele în partid, Dragnea procedând fără discuții justificative la desființarea organizațiilor neperformante la vot.
Remarcabil este că Dragnea are o abilitate proprie în a responsabiliza… fără a se responsabiliza — atât în privința deciziilor în chestiuni majore și delicate (gen politica externă Est — Vest), cât și în situațiile limită interne.
Celălalt subiect politic interesant este cel mai nou partid cu șanse de intrare pe prima scenă politică, conglomeratul libertarian — populist Uniunea Salvați România (inițial Uniunea Slavați Bucureștiul) — și trebuie remarcat că se apropie cel mai mult de "publicul-actor", zona radical-confuză a electoratului citadin. Prin ce se caracterizează acest electorat? În primul rând printr-o dinamică a opțiunii și o relativă stabilitate procentuală după anul 2000. Acest segment electoral, care nu a depășit în 1992 câteva procente, a crescut odată cu retorica populist vindicativă țărănistă din 1996, apoi cu dezamăgirea generală în urma guvernării 1996 — 2000; de atunci, procentul nu scade sub 10% — segmentul s-a manifestat susținând PRM-ul lui Vadim, partidul justițiar al anului 2000, apoi a migrat în 2004 entuziasmat de răzbunarea promisă de guraliva Alianță DA și de Traian Băsescu, a avut un moment de cumpănă în 2008, generat de prestația puțin convingătoare a liderilor grupurilor politice și de apariția înșelătoare și temporară a PNG-ului lui George Becali, dar a revenit în 2012 susținând promisiunile fantasmagorice ale lui Dan Diaconescu — și ducându-i partidul acestuia la un incredibil 15% în Parlament.
Caracteristica electorului din acest segment este nevoia de senzațional, definit de soluții radicale și de accente mesianice; refuzul soluțiilor "normale" are, de altfel, suficientă justificare — marile partide, promotoare ale acelui gen de soluții, au dezamăgit. Din cauza detașării de argumentul rațional, electorul de gen este cel mai manipulabil de către vectorii populiști, anarho-libertarieni, de teze nihiliste sau de ideile radicale.
Revenind la USR, aceasta este purtătoarea singurului mesaj radical actual — "rezolvarea" practică (prin ieșirea) în stradă și "soluția teoretică" — desființarea clasei politice. Mai mult, USR a preluat și promovează "gestionarea" țării direct, de cei din stradă, de către oameni din rândul manifestanților. Sigur, asta înseamnă populism și iluzie, dar mesajul prinde — mai ales când se constată că are susținere din partea "regizorului" de care vorbeam la început.
Intervenția unor diplomați occidentali dincolo de limitele neamestecului în treburile interne, ONG-uri și vectori de imagine finanțați din aceeași zonă de parteneriat "strategic", în fine un sistem de rezonanță care, într-un gen de recurs la metoda "Kiev", a amplificat deschis "vocea străzii". Acestui mecanism i s-a alăturat și președintele statului, a cărui permanentă preocupare pare a fi căutarea unui "partid al lui", exprimare dincolo de Constituție, dar apropiată de o anumită radicalizare prin refuzul asocierii cu partidele clasice și sistemului (de legi) emanat de acestea.
Concret, USR poate capta ușor electoratul radical abulic, o bună parte din revolta internă urbană, la care se mai pot adăuga câteva procente din Bucureștiul care a suferit un duș rece și "roșu" prin victoria generală a PSD; la aceste grupuri țintă se adaugă noul actor electoral, diaspora, capricioasă și manipulabilă de către aceleași tentacule ale "regizorului". În acest context, USR poate acumula 25 % din locurile parlamentare, repetând isprava PRM din 2000, cu diferențe semnificative — USR nu intenționează să facă opoziție constructivă și nu este o grupare naționalistă, ci reprezintă o asigurare că România va avea o alternativă clară a străinătății susținută, culmea, de strada română — aspect important care lipsește marelui PSD, vulnerabil și înlocuibil, așa cum am văzut, exact la presiunea străzii încurajate de străinătate.
Concluzia mea este că ne așteaptă patru ani de "pace regizorală" dacă PSD acceptă și învață rolul, Liviu Dragnea fiind o asigurare în acest sens, sau vor urma noi ieșiri "democratice" care vor aduce alți tehnocrați susținuți de o stradă din ce în ce mai manipulată. Garanția "regizorului" că ecranizarea sa va fi un succes pare mai degrabă un șantaj: "Jucați cum vă indic eu — sau vă dau pe toți afară (sau pe "dinăuntru") și aduc actori din străinătate", corolar la metoda " Kiev".
Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.
Opinia autorului ar putea să nu corespundă cu cea a redacției Sputnik.
