Unele dificultăţi au ieşit la suprafaţă deja în timpul discuţiilor pe marginea semnării tratatului de bază şi a celui de frontieră între Bucureşti şi Chişinău, care nu au mai fost duse la bun sfârşit tocmai din cauza existenţei unor prejudecăţi istorice sau ideologice pe ambele maluri ale Prutului. Din păcate discursul public populist, orientat cu precădere spre anumite segmente electorale, a constituit o piedică serioasă în stabilirea unor „punţi de beton” între cele două ţări. Acesta a reuşit marea „performanţă” de a transforma comuniunea istorică, religioasă, culturală şi lingvistică dintr-un avantaj într-un handicap.
Cele trei dimensiuni ale discursului Bucureştean oficial
Discursul oficial al Bucureştiului a fost şi este axat, în special, pe trei direcţii: discursul nostalgic şi paseist, marcat de dorinţa reclădirii versiunii interbelice a României, care trezeşte admiraţia unui segment foarte îngust al populaţiei şi alimentează generos românofobia; discursul eurotriumfalist şi atlantistolatru, care priveşte apropierea dintre România şi Republica Moldova ca pe o extindere a frontierelor NATO şi UE („ne vom regăsi împreună în cadrul UE şi sub umbrela NATO”); discursul despre caracterul artificial al statului de dincoace de Prut, care ar fi o formaţiune statală ilegitimă, provizorie, eşuată şi lipsită de viitor.
Dacă e să privim pragmatic, am putea observa în discursul public al clasei politice de la Bucureşti o lipsă gravă a unui „marketing diplomatic”, o absenţă totală a unei sicronizări dintre acţiunea externă a diplomaţiei româneşti şi realităţile din teren, inexistenţa unui mesaj clar ce ar fi adresat întregii societăţii moldoveneşti, care ar lua în consideraţie diferenţele de percepţie a României dincoace de Prut, deosebirile de ordin cultural, lingvistic, etnopsihologic, dar şi de interpretare a istoriei.
Mesajul promovat cu insistenţă de dincolo de Prut spre Republica Moldova, care exacerbează „adevărul istoric” şi „dreptul inalienabil” asupra Basarabiei, făcând abstracţie totală de schimbările ce s-au produs între timp în lume, inclusiv după căderea URSS, trezeşte simpatia unei mici părţi a populaţiei, cea din „pătura cultă” a românofonilor, dar în acelaşi timp provoacă resentimente, fobii şi traume în mijlocul unor segmente sociale semnificative, în special printre rusofoni. Acesta alimentează şi separatismul teritorial, dar şi tentaţia de a căuta „protecţie” din partea Rusiei în faţa unui pretins „pericol românesc” iminent.
Fără a pune la îndoială sinceritatea şi bunele intenţii ale celor care articulează astfel de retorici, ne vedem nevoiţi să amintim în acest context un vechi adagiu, cât se poate de potrivi aici, care spune că „drumul spre iad este pavat cu intenţii bune”.
Unirea care ne "dezuneşte"
Tratarea statului „de dincoace” doar ca pe un teritoriu recuperabil şi promovarea unei retorici contondente, războinice, revendicative, a produs şi menţine o stare de tensiune şi instabilitate politică maximă în Republica Moldova. „Unirea” nu ne-a „dezunit” doar, ci ne-a şi învrăjbit la maximum. Iar dacă astfel de mesaje erau de înţeles în „perioada romantică” a „Podului de flori”, astăzi, la o distanţă de un sfert de secol, ar fi cazul ca pe lângă elan şi aspiraţii nobile să mai facem loc şi înţelepciunii, pragmatismului şi chiar raţiunii de stat.
"Ingredientul" euroatlantist
Pedalarea insistentă pe extinderea NATO şi asupra Republicii Moldova (pentru că altfel nici nu poate fi, deoarece „sora mai mică” nu are decât să repete, mecanic, drumul parcurs de România) este şi ea tratată în mod diferit. Astfel, potrivit Barometrului Opiniei Publice din noiembrie 2015, doar 16 la sută din populaţia Republicii Moldova salută aderarea la acest bloc militar, iar 52 la sută se opun categoric. Asocierea agasantă a României cu extinderea zonei de influenţă militară a SUA nu a făcut decât să agraveze imaginea unei Românii privită deja de unele cercuri largi ca fiind un stat ostil Republicii Moldova.
Totodată, se pare că nici ideea aderării la Uniunea Europeană nu mai trezeşte valuri de entuziasm printre moldoveni. A căuta să remorchezi Republica Moldova la UE, structură prezentată de unii ca fiind „staţia noastră terminus” a „împlinirii destinului istoric”, şi asta pe fundalul multiplelor crize din acest spaţiu, este pe drept cuvânt dovada unei miopii politice deosebit de accentuate. Invocarea mesajului euroatlantic în dialogul dintre oficialii de la Bucureşti şi Chişinău nu doar că nu mai este gustată dincoace de Prut, ci vădeşte absenţa unei strategii de colaborare bilaterală între cele două ţări ca subiecţi distincţi ai dreptului internaţional şi buni vecini, care ar fi în stare să aibă propria agendă, nu neapărat inspirată din ticurile propagandistice euroatlantiste.
Imaginea României în Republica Moldova
Se pare că unicul mesaj al României, care a reuşit să trezească o reacţie pozitivă dincoace de Prut, indiferent de preferinţe geopolitice ale cetăţenilor, a fost campania anticorupţie („DNA trece Prutul”), însă acest mesaj a fost oarecum diluat de poziţia oficialităţilor de la Bucureşti faţă de numirea guvernului Pavel Filip şi faţă de acţiunile de protest ale opoziţiei, care au fost calificate în mod eronat de media românească ca fiind „proruseşti”. Bucureştiul nu a schiţat niciun gest de susţinere a revendicărilor protestatarilor, aşa cum făcuse în 2009, spre exemplu, ratând astfel o şansă în plus de a se prezenta ca un aliat al societăţii moldoveneşti.
Dacă imaginea unui „duşman comun” a reuşit să adune laolaltă grupurile politice „proromâneşti” şi „proruseşti” din Moldova – de „stânga” şi de „dreapta” – fiind depăşite astfel stereotipurile de altă dată de dragul unui deziderat comun, Bucureştiul nu a reuşit să depăşească handicapul incapacităţii iniţierii unui dialog cu aşa-numita „stângă” moldovenească. Or, fără o strategie clară faţă de categoriile sociale care privesc România cu ostilitate nu va fi posibilă stabilirea unui parteneriat durabil între Chişinău şi Bucureşti. Capacitatea unor „unionişti” de la Chişinău de a purta un dialog constructiv cu forţele considerate „proruseşti” ar putea servi drept un model bun pentru politica oficială a statului român.
Odată ce imaginea statului român a fost şi este un subiect de dispute şi de conflicte politice permanente în Republica Moldova, o eventuală schimbare a acestei imagini ar contribui semnificativ la depăşirea unor războaie politice sterile, pe seama cărora parazitează unii politicieni populişti, dându-ne şansa de a ne concentra asupra unor subiecte de importanţă majoră, cum ar fi politicile social-economice, lupta cu fenomenul corupţiei etc. De „reconvertirea” modului în care este tratat statul român în Republica Moldova depinde în mare măsură stabilitatea regională: o Românie privită ca partener şi aliat poate contribui în mare măsură la rezolvarea diferendului transnistrean şi la evitarea oricăror reizbucniri a unor focare ale separatismului teritorial. Or, securitatea regională nu presupune concentrarea masivă a trupelor şi tehnicii militare de către ambele tabere, ci diminuarea tuturor riscurilor potenţiale prin stabilirea unui dialog pozitiv şi deschis între părţi. Anume din aceste considerente România trebuie să respecte şi să valorifice statutul de neutralitate al Republicii Moldova, care poate fi privită ca o punte de dialog şi de convergenţă a intereselor României şi Rusiei, din care ar avea de câştigat toate părţile, statul moldovenesc putând fi privit ca o garanţie a stabilităţii regionale, nu ca un teritoriu disputat.
România are nevoie de un mesaj inteligibil pentru toate segmentele din Moldova
Astăzi sarcina României constă în remodelarea politicii externe faţă de Republica Moldova, prin oferirea de răspunsuri la aşteptările reale, nu imaginare, ale cetăţenilor moldoveni. Se creează impresia că la ora actuală România stă extrem de prost la capitolul cunoaşterii complete a situaţiei din teren, iar de aici vine acea politică a „pilotului orb”, lipsită de orice strategie bazată pe intereselor statului român, ce se limitează doar la nişte lozinci patriotarde.
Indiferent dacă e vorba de Chişinău, Bălţi, Comrat sau Tiraspol, Bucureştiul trebuie să se prezinte ca o putere regională independentă şi pragmatică, care ştie să asculte, să înţeleagă şi să răspundă în mod adecvat la problemele oamenilor simpli, ale mediului de afaceri şi instituţiilor publice, iar nu ca nu un purtător al unui mesaj propagandistic populist şi agasant. România are un astfel de potenţial. Este nevoie doar de voinţă politică, viziune şi tact.
Octavian Racu, sociolog, comentator politic
Opiniile autorului ar putea să nu coincidă cu poziţia redacţiei Sputnik Moldova.