Declarațiile războinice și militariste din gura șefului diplomației europene au încetat demult să mai surprindă. În acest sens, discursul de ieri al lui Josep Borrell la ședința Agenției Europene de Apărare a fost o continuare firească a retoricii sale anterioare. Însă în declarațiile pe care le-a făcut există și ceva absolut remarcabil.
În mod tradițional, cel mai mare interes în rândul mediilor de informare l-au provocat comentariile lui Borrell cu privire la Ucraina, deși el, în esență, a confirmat pur și simplu poziția pe care Bruxellesul a ocupat-o cu mult timp în urmă: da, dacă se va înceta acordarea asistenței militare Kievului, conflictul se va încheia rapid, dar se va încheia în acest caz cu victoria Rusiei, ceea ce este categoric inacceptabil, iar asta înseamnă că trebuie „continuată sprijinirea Ucrainei”.
Mult mai interesantă și mai importantă pare o altă declarație a diplomatului - despre starea afacerilor militare în Europa însăși. Potrivit lui Borrell, „Acum nu există o armată europeană – există 27 de armate aparte”. După încheierea Războiului Rece, Europa a redus cheltuielile militare, acum ea trebuie să îndrepte această greșeală și să compenseze insuficiența investițiilor militare. Oficialul a anunțat suma cu care, în opinia sa, ar trebui să crească cheltuielile UE pentru apărare până în 2025 - 70 de miliarde de euro.
Mai mult, Borrell a îndemnat guvernele naționale ale Europei să transfere o parte din controlul asupra bugetelor lor militare către Bruxelles, pentru a obține un nivel mai ridicat de cooperare militară în cadrul Uniunii Europene.
Acest discurs interferează cu cele mai recente declarații ale lui Olaf Scholz, care vorbește despre disponibilitatea Germaniei de a deveni un „garant al securității europene”, făcând investești active în consolidarea propriei armate.
În esență, asistăm la o deplasare tectonică a poziției Europei privind strategia militară. Dar pentru a înțelege amploarea schimbărilor, are rost să amintim istoria acestei chestiuni.
Borrell a subliniat pe bună dreptate că după încheierea Războiului Rece țările europene și-au redus foarte mult investițiile în apărare. De fapt, au încredințat în totalitate problema securității lor Alianței Nord-Atlantice, sau mai bine zis, Statelor Unite. Mai mult, europenii s-au instalat extrem de confortabili pe „grumazul” american: Washingtonul nu doar că le asigură o umbrelă militară, ci și plătește singur pentru aceasta - ponderea europeană în finanțare este cu totul nesemnificativă. Astfel că bunăstarea social-economică din ultimele decenii a Lumii Vechi s-a bazat inclusiv pe lipsa necesității de a cheltui o groază de bani pentru apărare.
Aceasta, desigur, a fost una dintre pietrele de încercare în relațiile dintre aliații de pe cele două părți ale Oceanului Atlantic. Americanii au încercat în permanență să-i preseze pe europeni, în primul rând pe cei occidentali, în chestiunea creșterii cheltuielilor militare – până la notoriile două procente din PIB conform regulilor NATO, dar aceia s-au împotrivit cu succes, amânând ani de zile îndeplinirea obligațiilor asumate.
Natura acestor contradicții era simplă și evidentă: în Europa erau puternice și adesea dominate elitele de orientare națională, care protejau interesele țărilor și cetățenilor lor. De ce să aloci sume uriașe, din care partea leului va intra în buzunarul complexului militar-industrial american, când SUA vor plăti oricum?
însă în ultimul deceniu a devenit evidentă creșterea contradicțiilor obiective între partenerii transatlantici, precum și criza SUA ca hegemon global. Și atunci în Europa, anume printre elitele de orientare națională, a început să câștige teren ideea cu privire la propria armată - forțe armate în înțelesul deplin al cuvântului, care ar putea lua în totalitate asupra lor funcția de apărare. Sprijinul pentru acest proiect a fost exprimat de cei mai influenți lideri europeni, inclusiv de Angela Merkel, pe când mai era încă în funcția de cancelar. Și se presupunea că în acest caz Europa nu va mai avea nevoie de militarii americani, adică era vorba despre consolidarea suveranității și slăbirea dependenței față de SUA.
Aici ar putea apărea întrebarea: care este diferența între ideile de atunci ale lui Merkel și cele actuale ale lui Borrell? Însă ea este principială!
Borrell nu este un reprezentant al forțelor de orientare națională, ci al forțelor atlantiste, globaliste și pro-americane. Ca, de altfel, și Scholz, care încearcă să se agite un pic, însă este legat de mâini și de picioare.
În ultimul an, atlantiștii din Europa au reușit să-și strivească aproape complet rivalii-”poporanii”, pentru a prelua controlul asupra agendei și a sistemului de control, îndreptând majoritatea țărilor pe o cale care pare pur și simplu sinucigașă pentru ele. Subiectul armatei europene și creșterea cheltuielilor de apărare în interpretarea lor înseamnă:
1) pomparea resurselor din economiile europene și așa problematice către complexul militar-industrial american;
2) menținerea unei subordonări stricte a forțelor armate europene față de Washington prin intermediul structurilor NATO;
3) folosirea europenilor drept carne de tun împotriva Rusiei (și, eventual, a Chinei).
Ultima ar putea să pară de domeniul ficțiunii neștiințifice: ce fel de luptători pot fi europenii moderni - prosperi și răsfățați? Însă noi trăim în timpurile când devin realitate lucruri aparent absolut imposibile, trecut de mult în uitare. Și în afară de asta, înainte de a îndepărta acest gând, ar merita să așteptați puțin. Să vedem ce se va întâmpla peste câțiva ani, când criza care acoperă Europa își va lua din plin tributul, pentru că deocamdată asistăm doar la o ușoară strângere a curelei din partea Europei bogate și sătule.
Istoria demonstrează însă că pentru europenii cu adevărat înfometați, săraci și aflați la limita supraviețuirii, ideea „Drang nah Osten” devine rapid extrem de atractivă. ȘI judecând după cum se derulează evenimentele, SUA împinge stăruitor Europa anume către acest scenariu.