BUCUREȘTI, 9 feb - Sputnik. Criza geopolitică actuală a umplut de emfază discursurile oficialilor români. România are opinii oficiale ferme, se laudă pe plan intern că este un element esențial. E drept, mândria autorităților este una paradoxală: oficialii sunt foarte mândri că vin tot mai multe trupe străine pe teritoriul național.
Atât președintele, cât și premierul și miniștrii cheie din guvernul României nu consideră obiective strategice pentru țară implicarea acesteia în negocierile pentru pace, asigurarea independenței energetice, o economie suverană care să asigure autonomia țării și bunăstarea cetățenilor săi.
Obiectivele lor strategice, afirmate cu titlu de mândrie sunt aducerea de mai multe trupe străine pe teritoriul suveran al țării, achiziția costisitoare de armament second hand și faptul că România este singurul stat disciplinat din NATO și din UE care nu are interese suverane și se identifică cu punctele de vedere oficiale ale SUA și Uniunii Europene.
Aceasta este partea veselă a glumei cu puricele și elefantul aplicată în cazul României. România este mândră de tropăitul bocancilor americani, de huruitul șenilelor tancurilor americane, de faptul că și Franța ne oferă oportunitatea de a ne trimite trupe militare care să ne... termenul corect ar fi ”ocupe”, dar nu e și termenul corect politic.
Însă bancul poate fi citit și din perspectiva elefantului.
Deși România este țara din UE și NATO cu cea mai lungă graniță cu Ucraina, deși este stat în regiunea Mării Negre, deși are interese directe în Ucraina (minoritatea etnică și istorică românească), este practic ignorată în ceea ce privește discuțiile geopolitice din regiune.
Președintele Biden a uitat să convoace România într-o discuție cu aliații estici ai SUA. Macron și Scholz în eforturile lor de a se transforma într-un canal de mediere între Washington și Moscova, preferă discuțiile cu Polonia discuțiilor cu România.
De ce este România ignorată de proprii săi aliați și parteneri strategici? În primul rând din vina României.
În toată această criză geopolitică, România nu a venit cu nimic constructiv. Nu a dorit să relanseze relațiile cu Federația Rusă, nu s-a oferit ca platformă de negociere între cele două tabere.
Unica inițiativă de politică externă românească în ceea ce privește această criză geopolitică: organizarea unei chermeze a miniștrilor de externe din UE la Kiev (eventual pe banii Ucrainei) arată nivelul scăzut de inițiativă a politicii externe românești.
În rest, România a arătat aliaților și partenerilor săi strategici că este bună doar pentru a fi o bază de operațiuni militare. Într-un context în care statele din flancul estic al NATO sunt foarte reticente în a își vedea țările transformate în baze militare, România se laudă oficial că obiectivul său suveran este să primească cât mai multe trupe străine pe teritoriul său, să aibă cât mai multă tehnică NATO aici.
Ca atare, după astfel de semnale, este firesc ca Washingtonul, Parisul, Berlinul dar și Moscova să vadă România nu ca pe un actor de politică externă, ci ca pe o bază militară.