BUCUREŞTI, 26 ian - Sputnik. ”Geniul Carpaților”, ”Erou între eroi”, ”Cârmaciul României”, ”Ziditorul de țară”, ”Făurarul României socialiste”, ”cel mai bun om al țării”, erau printre epitetele rostite cu patos sau scrise cu litere mari pentru a elogia pe Nicolae Ceaușescu.
Tablouri, precum acela în care Ștefan cel Mare ieșea din tablou ca să ciocnească un pahar cu Nicolae Ceaușescu, lăsau impresia că toate personalitățile mari ale istoriei și mitologiei istorice naționale, de la Burebista până la Cuza, au fost doar precursoarele marelui Ceaușescu.
Nimeni și nimic din societatea românească de atunci nu era scutit de la își aduce un ”vibrant omagiu” președintelui României. Cu toate acestea de cele mai multe ori ”vibrantul omagiu” suna a lemn. Chiar în extravaganța exprimărilor se putea vedea falsitatea și lipsa de convingere a autorilor și declamatorilor.
Impresia generală era evidentă: nimeni nu credea cu adevărat în ceea ce se spunea. Sau aproape nimeni. Singurii care erau păcăliți de acest festival al limbii de lemn, erau chiar cei doi membri ai cuplului Ceaușescu. Ei singuri și până în 22 decembrie, dacă nu cumva chiar până în ceasul morții, cei doi Ceaușești au crezut că sunt iubiți sincer de popor.
La 33 de ani de la revoluție, este dificil încă să încercăm o istorie obiectivă a comunismului românesc și a epocii Ceaușescu. Stridențe anticomuniste și stridențe nostalgice, împiedică o privire limpede asupra unei perioade complexe din istoria noastră recentă.
A fi obiectiv cu privire la comunism presupune aproape automat să fii suspectat de ambele tabere vocale. Iar adevărul obiectiv este încă greu de digerat de către societatea românească.
Este imposibil să negi absurdul totalitarismului comunist și delirul umilitor pentru țară al cultului personalității. Pe de altă parte este imposibil să negi că infrastructura României moderne o datorăm nu democrației ci comunismului.
Sacrificiile cerute în timpul ”epocii Ceaușescu” au niște rezultate. Infrastructura energetică a României este de atunci. Hidrocentrale, termocentrale, centrala atomică de la Cernavodă, sunt rezultatul muncii și investițiilor poporului român, după directivele lui Ceaușescu.
Acum aceeași infrastructură aduce profit unor companii și corporații ce au ”investit” doar efortul de a se așeza la o masă pusă. Iar profitul iese din portofelele familiilor de români care s-au sacrificat la ordinul lui Ceaușescu ca să se producă această energie electrică. Oricât l-ai urî pe Ceaușescu pentru absurdul dictaturii sale, nu ai cum să nu remarci frustrat că de pe urma răsturnării lui au profitat alții, nu?
Majoritatea românilor locuim în apartamente construite ”de stat”, adică de români pentru români în perioada comunistă, cu sacrificii uriașe, cu ”muncă voluntară” obligatorie, cu înfometare ca să fie resurse pentru economie.
Dar ce folos? Plătim acum sume extravagante pe aceste apartamente, construite de popor, pentru popor, creditându-ne şi aducând profit frumos din dobânzi unor bănci austriece, franţuzeşti, americane, olandeze.
Sacrificiile ce au mers până la absurd în epoca lui Ceauşescu (curent întrerupt, frig în case, apă caldă cu ţârâita, mâncare pe cartelă, magazinele goale) au produs o infrastructură ce este folosită acum la capacitate maximă, dar de pe urma căreia nu obţinem niciun profit. Îl obţin alţii.
Cinismul socialist, în care trebuie să suferim ca să construim, a fost înlocuit de cinismul liberal al lui: trebuie să îţi permiţi, ca să nu suferi.