Rostislov Ișcenko, președintele Centrului de analiză sistemică și prognoză
16 decembrie 1989 la Timișoara au început demonstrații populare cu caracter local. Minoritatea maghiară protesta împotriva înlăturarea din funcție și evacuarea de la domiciliu a pastorului László Tőkés. Luând în considerație că românii nu prea îi au la suflet pe maghiari, ar fi greu să ne imaginăm că protestele unei minorități naționale dintr-un motiv nesemnificativ ar putea amenința regimul Ceaușescu, care a condus România în diverse funcții din 1965. Însă protestele s-au extins rapid în toată țara.
Pe 22 decembrie Ceaușescu a fost nevoit să fugă din capitală la vila din Snagov. Acolo el a aflat că garnizoana orașului Pitești i-a rămas fidelă și va încerca să ajungă până în acest oraș (aproximativ 100 de kilometri sau o jumătate de oră cu elicopterul). Însă neajungând la Pitești, la 30 de kilometri, pilotul Ceaușescu, sub pretextul că militarii au închis spațiul aerian și sunt gata să doboare elicopterul, a aterizat în apropiere de Târgoviște și a trecut de partea răzvrătiților. Peste câteva ore Ceaușescu a fost arestat la Târgoviște, iar pe 25 decembrie 1989 a fost executat împreună cu soția lui, după un proces rapid al unui tribunal nelegitim. Pentru o posibilă salvarea Ceaușescu avea nevoie de 30 de kilometri, distanța de la Târgoviște până la Pitești. Acești 30 kilometri au despărțit România de un război civil.
Cadrele rezolvă totul?
Chiar și atunci mulți puneau la îndoială amploarea revoltei care i-a costat lui Ceaușescu viața. Acum, practic, nimeni din politicienii cu răspundere sau experții politici nu neagă că în România a avut loc o lovitură de stat, organizat de oamenii din vârful ierarhiei de partid și de stat, inclusiv de anturajul lui Ceaușescu.
Însă cum s-a întâmplat că un om care a avut o putere absolută timp de 25 de ani, care a selectat și numit personal toate cadrele, a devenit victima propriului anturaj?
Ultimele zile lui Ceaușescu sunt uimitor de asemănătoare cu ultimele zile ale conducerii președintelui Ucrainei, Ianukovici. Regimul stabil și de nezdruncinat s-a făcut praf în scurt timp. Și acest a fost trădat de oamenii apropiați, evacuându-se din capitală cu elicopterul, după care împotriva acestuia fusese declanșată o adevărată vânătoare cu scopul asasinării. Ianukovici a avut noroc, a fost salvat de Rusia. Ceaușescu nu a fost salvat de URSS.
Apropo, în ambele cazuri observatorii vorbesc despre o operațiune a serviciilor occidentale care au pregătit această lovitură de stat. Într-adevăr se simte stilul de operare, ar fi stupidă negarea implicări serviciilor din Vest.
Totuși, dacă Ianukovici și-a propulsat oamenii timp de patru ani, atunci Ceaușescu a avut la dispoziție 25 de ani. Până la el cu „agenții Occidentului” a luptat timp de 20 de ani Gheorghe Gheorghiu-Dej. Totuși, în cele din urmă, elita de partid, armata și aparatul de stat al României au devenit pro-occidentale.
Pionerul unei politici multivectoriale
Cred că izvoarele eșecului lui Ceaușescu trebuie căutate în politica promovată de el. În interiorul țării până în 1970 (comparativ cu celelalte țări socialiste) Ceaușescu a promovat o politică internă destul de liberală (libertatea presei, liberul acces la presa occidentală, libera circulație). Totuși, după 1970 s-a renunțat la direcția liberală și pendulul s-a îndreptat în partea opusă – regim a devenit mai dur decât în țările socialiste vecine.
În schimb în politica externă Ceaușescu a continuat direcția din 1965, care în terminologia actuală ar putea fi numită “multivectorială”. Acesta a condamnat intervenția sovietică la Praga și introducerea trupelor sovietice în Afganistan, a păstrat relațiile diplomatice cu Israelul și Pinochet, în timp ce URSS și aliații lui le-au întrerupt, a ocupat o poziție neutră în conflictul dintre URSS și China (în timpul conflictului armat în insula Damanski). În același timp România rămânea membru CAER și Organizația Tratatului de la Varșovia.
Flexibilitatea în politica externă i-a permis lui Ceaușescu să profite de calitatea de membru al CAER, să contracteze credite occidentale și să le folosească pentru a asigura României o creștere economice rapidă. Totuși, exista o problemă: Occidentul nu intenționa să-și deschidă piețele pentru mărfurile românești, iar statele CAER își planificau cooperarea economică, inclusiv comerțul. În acest fel în cadrul CAER România nu avea o nișă pentru mărfurile în afara planului.
Prin urmare, din 1980 România a întâmpinat probleme economice. Occidentul era gata să ofere credite însă cerea în schimb ieșirea României din CAER și Tratatul de la Varșovia. Ceaușescu a refuzat. Ideea lui consta nu schimbarea umbrelei URSS pe vasalitatea față de Occident, ci să devină un vițel care suge de la două vaci.
Pentru a evita o dependență de Vest, Ceaușescu a demarat o campanie de achitare înainte de termen a creditelor. La răsturnarea lui, România și-a achitat toate datoriile cu prețul a zece ani de tensiuni și diminuare a calității vieții. Însă soarta lui Ceaușescu a fost decisă în momentul în care Occidentul a înțeles că el intenționează să păstreze în continuare o politică multivectorială.
Câștigă cei care s-au determinat
Problema este că politica multivectorială, care este pe plac statelor Est-Europene și multor republici post-sovietice este limitată în timp și spațiu. Promovarea acestora este posibilă doar pe o perioadă scurtă, când în unele teritorii se menține un echilibru între URSS (Rusia) și SUA (Occident). Cât timp Moscova și Washingtonul se echilibrează reciproc, țările limitrofe pot manevra, menținând poziția unei neutralități formate și chiar să-și permită o autonomie semnificativă în luarea deciziilor.
Presiunea unei părți va fi compensată de alta. Însă odată cu slăbirea unei dintre părți, acum a avut loc în cazul URSS în a doua jumătate a anilor 80, a doua tabără are toată libertatea de acțiune în raport cu țările neutre. Din acest moment poți fi doar un aliat deplin a uneia dintre părți.
Astfel, spre exemplu, Occidentul nu a îndrăznit să se amestece prea activ în problemele actuale ale Republicii Belarus pentru că în a doua jumătate a anilor 90 Lukașenko a instituit o uniune cu Rusia. În aceste condiții, orice tentativă a unei răsturnări pro-occidentale la Minsk a fost contracarată, inclusiv cu sprijinul Kremlinlui.
În același timp, Șevarnadze (Georgia), Kucima (Ucraina), Akaev (Kârgâzstan), Voronin (Moldova) și Ianukovici (Ucraina) au încercat să joace conform regulilor multivectoralității. La sfârșitul anilor 80 astfel de revoluții în Europa de Est au fost numite “de catifea”, subliniindu-se caracterul lor non-violent, însă în România în anul 1989, așa cum a fost și în Ucraina în 2014, nu s-a reușit un scenariu non-violent – au avut loc lovituri de stat.
Multivectoralitatea este periculoasă
De ce politica externă multivectorială este atât de periculoasă pentru statele care încearcă să promoveze o direcție aparent avantajoasă din punct vedere comercial? Problema este că pentru a menține o astfel de politică este necesară crearea unui personal corespunzător. Adică, elita politică, militară, financiară, liderii de opinie și societatea în ansamblu e împărțită în două tabere – susținătorii direcției pro-occidentale și susținătorii direcției pro-ruse. Doar echilibrul firav dintre aceste două părți ale societății și elitei permit statului să-și mențină stabilitatea. Din momentul în care unul din grupuri obține întâietatea, se accentuează reacția celui de-al doilea, diviziunea se adâncește, conflictele minore cresc în proporții, iar apoi ireconciliabile. Grupările politice se adresează pentru susținere partenerilor externi. E suficient ca una din forțele externe (chiar și pentru o perioada scurtă) să obțină o supremație, pentru ca prin susținere ei conflictul să degenereze într-o confruntare civilă, care se poate manifesta fie într-o revoluție “de catifea” (sau colorată), fie într-o lovitură de stat.
În acest fel, regimurile limitrofe, orientate spre o politică externă multivectorială, creată în interiorul țării premise pentru o intervenție externă și în cele din urmă, pentru o lovitură de stat.
Structura de administrare, creată de ei, inițiază o diviziune în interiorul elitei și societății în grupări pro-occidentale și pro-ruse. În același timp, regimul care nu este deplin nici pro-occidental, nici pro-rus, nu convine niciunuia din cei doi. Fiecare ar prefera s-o schimbe cu unul care i-ar corespunde viziunii lor.
Finalul este întotdeauna unul trist. Mai devreme sau mai târziu, echilibrul firav este afectat și la putere vine una din cele două tabere, care începe să suprime pe cealaltă.
Rigiditatea sau chiar brutalitatea suprimării depinde de durabilitatea conflictului, dar și adâncimea conflictului. În cele din urmă, acest lucru ar putea duce la răsturnarea puterii, trimiterea liderilor părții opuse la închisoare, dar se poate ajunge și până la asasinate.
Astfel, politica alegerii unui aliat cert, adoptată de Belarus (în raport cu Rusia) sau țările baltice (care au ales UE și NATO) reprezintă una mai promițătoare din perspectiva consolidării interne a regimului.
Echilibrul este limitat în timp
Politica multivectorială poate fi promovată nu doar în echilibru față de Rusia și Occident. Spre exemplu, multivectoralitatea poloneză presupune că Polonia, pe de o parte, este membru UE, pretinzând la un rol de frunte în această uniune, iar pe de altă parte Varșovia este un vasal în raport cu SUA. Aceste două direcții politice sunt ireconciliabile pentru viitorul apropiat. În același timp la Varșovia s-a format o elită națională care vede Polonia drept unul din lideri ai UE și un lider incontestabil al Europei de Est, cât și o elită globalistă care consideră că Varșovia trebuie să urmeze tacit politica americană. Însă astăzi contradicțiile între cele două direcții nu au ajuns la conflicte serioase, însă pe măsura adâncirii divergențelor dintre UE și SUA, vor afecta stabilitatea internă a statului polonez.
Experiența tristă a lui Ceaușescu demonstrează că balansarea între două mari centre de putere poate rezolva pe o perioadă scurtă anumite obiective tactice. Totuși, strategic statele trebuie să se orienteze spre alegerea unui aliat. În caz contrar, ea va duce la formarea unor grupări elitare alternative, lupta cărora va duce la destabilizarea și eșuarea a statului sau regimului politic. Îndeosebi, această lecțiile este actuală pentru statele limitrofe post-sovietice și post-socialiste din Europa de Est.
Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu poziția redacției.