.jpg){kind=link}
CHIȘINĂU, 3 dec – Sputnik, Octavian Racu. Atunci când Grigorie Ureche scria că “de Râm ne tragem”, încă nu presupunea că o astfel de afirmație ar putea obține în viitor dimensiuni ideologice. Era pur și simplu o constatare a unui fapt, în duhul vremurilor, când cărturarii din sânul unor popoare încercau să-și regăsească rădăcinile istorice în antichitate – reale sau imaginare, exact așa cum nobili polonezi își căutau origina în triburile sarmatice. În Ardeal, latinismul devine un instrument de reafirmare a identității naționale a mediului intelectual, în contextul în care etnicii români nu făceau parte din cele trei națiuni privilegiate. Prin reafirmarea latinității se încerca, de fapt, recunoașterea unor drepturi naționale, avantaje și privilegii, în calitate de popor cu “sânge albastru”. Totuși, ar trebui să observăm existența și unei alte direcții de rezistență națională, mult mai profundă, care este deseori ignorată – cea religioasă.
Aici merită să ne amintim de răscoala anticatolică a călugărului ortodox român Sofronie de la Cioara (1759–1761), evitată de manualele de istorie, care punea în centrul identității românești tocmai spiritualitatea ortodoxă.
Faptul că uniații (greco-catolicii) au reprezentat întotdeauna o minoritate în Ardeal, demonstrează că elementul definitoriu al păstrării identității românești în această provincie a rămas ortodoxia și asocierea cu lumea post-bizantină, nu latinismul sau romanitatea occidentală. Mai mult decât atât, latinismul a reprezentat, mai curând, un instrument de ștergere a identității. Așa cum menționa și Mihai Eminescu („Influența austriacă asupra românilor din principate”) în Imperiul Austro-Ungar, expansiunea catolicismului devenise o politică națională de asimilare a popoarelor. În cazul românilor favorizarea latinismului convenea curentului care pleda pentru închinarea Papei de la Roma și integrarea în zona de influență a statelor occidentale, un preludiu pentru germanizare sau maghiarizare.
Această opoziție între latinitatea vestică și ortodoxie în interiorul culturii moderne românești își are rădăcina în frontiera care delimitează Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit – „Roma veche” de „Roma Nova” (Romania) sau ceea ce mai târziu a primit în istoriografie numele de Bizanț sau Imperiul Bizantin. Marea schismă, cruciadele care au fost însoțite de cucerirea și jefuirea de către cavalerii catolici a Constantinopolului în anul 1204 au creat o falie, nu doar un set de prejudecăți în Est față de cei din Vest și la cei din Vest față de cei din Est, dar și două sisteme de valori distincte.
Pe parcursul mai multor secole, ochii românilor erau aținte spre Țarigrad, până și după cucerirea lui de către otomani. Roma Nova a constituit acel centru al geografiei sacre românești, iar marele vis al multor domnitori moldoveni și munteni continua să fie eliberarea Constantinopolului de sub dominația “păgânilor”. Așadar, până în a doua jumătate a secolului XIX, privirea românilor era îndreptată spre Orient, în opoziție față de Roma și Occidentul catolic. “Ochii și gândul părinților se învârteau la Răsărit, ai noștri sunt țintiți spre Apus, deosebire de la cer până la pământ”, spunea Alecu Russo în „Studie Moldovană” din 1840.
Desigur, în decursul istoriei medievale au existat și tentative de a întoarce țările românești cu fața spre Apus, fie direct - prin intermediul prozelitismului papistaș (printre primele tentative atestate fiind includerea românilor în episcopia cumanilor, înființată de papa Grigore al IX-lea în secolul XIII) sau indirect, prin căsătoriile domnitorilor cu femei catolice. Totuși, în pofida tuturor eforturilor depuse, românii au rămas în credința lor ortodoxă, care a continuat să fie un element distinctiv al românității ca partea a lumii Orientului. Aici merită să ne amintim de expresia mitropolitului Dosoftei – “Lucoarea vine de la Răsărit”.
Visul românesc al restaurării Imperiului Bizantin
Într-o culegere de prelegeri ale istoricul român Victor Papacostea -“Civilizație românească și civilizație balcanică” menționează rolul istoric al domnitorului muntean Șerban Cantucazino, ca expresie a modelului politicii externe dominante în perioada medievală. Pe o parte, românii își doreau să iasă de sub vasalitatea Porții, pe de altă parte erau nevoiți să recurgă la tot felul de stratageme pentru a se opune expansiunii puterilor catolice – Austria și Polonia, care visau să supună Moldova și Muntenia. În acea perioada Muntenia devenise un adevărat centru al rezistenței antiotomane, adăpostind fugari din Serbia, Bulgaria, Grecia, dar și zeci de mii de oameni gata să aprindă focul răscoalei.
De altfel, țările românești, pentru a-și păstra neatârnarea, au fost nevoite pe parcursul istoriei să urmeze o politică de echilibru între Europa catolică și Imperiul Otoman, așa cum menționează și Anton-Maria Del Chiaro Fiorentino în “Revoluțiile Valahiei” din 1718:
“Valahia e situată între două împărăţii cu care formează o balanţă: Principele trebuie să ducă o politică de echilibru. Plecând balanţa peste îndatoririle stricte către turci, riscă pericolul de a pierde ţara şi libertatea dinspre partea nemţească (...). În schimb, aplecând-o spre nemţi sau alte puteri creştine, va pierde domnia şi viaţa dinspre partea turcilor”.
Șerban Cantucazino își propusese un proiect îndrăzneț: declanșarea unei răscoale antiotomane de proporții în Balcani și alungarea turcilor din Constantinopol. Anume din acest motiv acesta sprijinise Liga Sfântă (din 1684), formată din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, Polonia și Veneția – state care mai curând urmăreau cucerirea unor noi teritorii decât înfrângerea Porții Otomane, domnitorul muntean fiind nevoit să balanseze abil diplomatic între cele două pericole: otomanii și occidentalii. Șerban Cantucazino înțelegea prea bine că polonezii și austriecii nu urmăreau eliberarea, ci subjugarea principatelor române, cu intenția de a catoliciza forțat nobilimea locală, după cum propunea misionarul și agentul iezuit, abatele Giovani Baptista del Monte de Santa Maria.
Anume din acest motiv el trimite pe arhimandritul Isaia de la Athos la Moscova în primăvara anului 1688, care vorbește din numele celor trei popoare ortodoxe – românii, grecii și sârbii, cerând sprijin atât pentru eliberarea teritoriilor de sub turci, cât și sprijinul împotriva expansiunii catolice. Rușii au fost atât de impresionați de solidaritatea ortodocșilor, încât îl numesc pe Șerban Cantucazino „voievod şi suveran al tuturor ortodocşilor creştini”.
Victor Papacostea instistă asupra rolului central pe care l-au jucat țările române în păstrarea moștenirii bizantine, în perioada în care cea mai mare parte a lumii ortodoxe se afla sub jugul otoman.
“Pământul Principatelor noastre îndeosebi, priise acestei mari tradiţii. Pe acest pământ, viaţa Bizanţului de altă dată se păstrase şi se continua. An de an ea îmbrăca aspect tot mai autentice. Curtea voievozilor, de la Radu Mihnea şi până la Vasile Lupu, demonstrează cât era de dominantă în spiritul strămoşilor noştri (în prima jumătate a veacului al XVII-lea) ideea că suntem un fragment al împărăţiei de Răsărit rămas în afara atotputerniciei şi influenței Islamului politic şi religios”, spune Papacostea.
Mai mult decât atât, istoricul român consideră că se poate vorbi chiar de un imperialism românesc, care s-ar exprima pe un “teren spiritual şi religios încă din vremea lui Neagoe Basarab, iar pe teren politic şi militar încă din anii domniei lui Mihai Viteazul. (Sub Vasile Lupu trăim - pe teren spiritual - unul din cele mai strălucite momente ale acestor tendinţe imperialiste.) Dar chiar unii domni mai mărunţi ne apar atraşi de mirajul ideii bizantine”.
Aici istoricul român oferă exemplul și lui Mihnea al III-lea despre care Dosoftei, patriarhul Ierusalimului, spunea că „urmărea planul de a învinge pe otomani şi de a le nimici el, un nebun, imperiul şi de a ajunge împărat.”
Da, anume restaurarea Imperiului Bizantin a fost idealul de secole ale românilor, șters din memoria generațiilor după transformarea României într-o colonie de la periferia lumii occidentale.
Construcția „Orientului”
Românii pot fi caracterizați ca un popor care este cu sufletul în Orient, în timp ce privirea este îndreptată spre Occident. Această fascinație față de civilizația Apuseană, însoțită cu o conștientizare a naturii sale orientale, creează o stare de frustrare care se transformă într-o ură și dispreț față propria identitate.
Criticul literar Edward Said publică în anul 1979 lucrarea „Orientalism” ideea de Orient, ca un spațiu străin, barbar și ostil, a fost construit cu scopul autoidentificării spațiului Occidental. Prin raportare la Orient, aspra cărui erau proiectate toate trăsăturile negative ale civilizației occidentale, și-au construit propria identitate „occidentală”. Aici în categoria în categoria orientalilor sunt incluși nu doar popoarele din lumea musulmană, dar și spațiul ortodox, considerat străin și pe care apusenii îl doreau convertit la catolicism cu orice preț.
Din acest motiv, orice est-european sau balcanic care ajunge sub influența culturii occidentale, totodată, asimilând și conceptul “orientalismului”, proiectează asupra propriei identități toate trăsăturile negative, ajungând să disprețuiască propria cultură. Spre exemplu, foarte des putem întâlnim în spațiul publicistic și chiar academic afirmații potrivit cărora “subdezvoltarea” românilor este legată de reticența față de convertirea la catolicism sau protestantism. Or, ideea de „subdezvoltare” este rodul aprecierii civilizației românești după criterii civilizației occidentale. Atunci când vorbim despre “inferioritatea” unei culturi, trebuie să fim atenți la cel care emite astfel de judecăți de pe pozițiile unei „culturi superioare” și ce motive ascunse se ascund în spatele unui astfel de discurs.
Aici se ajunge și la o geografie imaginară: modelului lumii-sistem, cu un nucleu, periferie și semiperiferie (utilizat de Immanuel Wallerstein) nu este atât un dat, cât o construcție culturală a vesticilor. Popoarele din afara spațiului Occidental doar și-au asumat benevol rolul de periferie prin acceptarea modului în care cultura vestică a știut să creioneze tabloul lumii. Cu alte cuvinte, orice non-occidental care îmbrățișează în ansamblu cultural vestică se autoidentifică și se autodefinește involuntar drept reprezentant al unei „categorii de mâna a doua”, etichetă de care nu va putea scăpa niciodată în ciuda tuturor eforturilor de “occidentalizare”.
Acest lucru poate fi observat chiar și prin prezența palidă pe care o are Imperiul Bizantin în cultura europeană – o civilizație măreață care a avut o influență atât de mare asupra Europei rămâne, practic o necunoscută. De ce? Pentru că Bizanțul prin măreția sa de altă dată eclipsează “primitivismul” (așa cum îl înțeleg vesticii) de atunci al Europei de Vest. Iată de ce Imperiul Roman de Răsărit a fost ignorat și șters din memoria colectivă. Latinismul, ca o manifestare extremă a occidentalismului, însoțit de o ură viscerală față de orice moștenire slavă sau grecească în cultura românească, a urmărit plasarea românității în zona unei “latinități impure” și “subdezvoltate”, lipsite de trecut și viitor, condamnată la supunere față de “rasele superioare” din Apus. Redusă la elementele ei latine, cultura românească devine o cultură de margine. Or, în realitate, aceasta reprezintă bagajul tuturor înrâuririlor pe care le-am simțit și acumulat în ultimele milenii, indiferent de direcția din care acestea au venit. Privită dintr-o astfel de perspectivă, ea devine mult mai vastă și universală decât ne-am obișnuit să credem.
Latinismul ca o “premiză” pentru atașarea la NATO și UE?
Una din mantre pe care o folosește insistent și cu orice ocazie fostul consilier prezidențial pentru securitate sub mandatul lui Traian Băsescu, Iulian Fota, este apartenența românilor la spațiul latin ca o justificare a atașării civilizaționale a României la spațiul euro-atlantic - moștenitor al civilizației Romei. Spre exemplu, într-un interviu recent acesta spune că: “Prin latinitatea noastră suntem țara europeană și aliații noștri tradiționali sunt din grupul statelor occidentale”. Desigur, aici se ignoră intenționat rolul Imperiului Bizantin – adevăratul leagăn al Europei și totodată cel spațiul latinității orientale, balcanică, cu caracterul său unic, diferit de ceea ce reprezintă civilizația latinității occidentale. Cea de-a doua Romă nu a fost un simplu un act politico-administrativ, ci o adevărată întemeiere a unei noi civilizații, pe ruinele cele vechi. Latina încetase să mai fie un atribut exclusiv al Romei. Până prin secolul 7 (după care urmase elinizarea Bizanțului), cultura greacă și latină erau parte componentă a civilizației bizantine – pe tot cuprinsul Balcanilor, inclusiv și la Nord de Dunăre. E vorba de perioada în care are loc etnogeneza poporului român. Cu alte cuvinte, românii se nășteau ca neam fiind încălziți de razele Constantinopolului.
În același interviu, la care facem referință, Iulia Fota vine cu o altă afirmație care creează și mai multă confuzie: “Dacă UE este dușmanul nostru, atunci noi ce mai suntem? Slavi, cum susținea Rosler?”. Pe lângă faptul că face o tentativă nereușită de a asocia indirect popoarele slave cu imaginea unor “barbari orientali”, care nicidecum nu pot face parte dintr-o “Europă a latinilor”, Fota uită că o bună parte a populației Uniunii Europene reprezintă tocmai “barbarii” - urmașii triburilor germanice și slave.
Așadar, potrivit acestei poziții, orice atitudine critică față de UE devine o luptă împotriva latinității. Odată ce identitatea românilor se reduce la latinitate, nu la un sistem complex de valori, orice opoziție față de Europa Occidentală devine “un război împotriva identității românești” și împotriva mișcării de revenire a românilor la locul său de naștere – Roma, centrul civilizației Apusene, spațiul bunăstării și democrației. Asta este esența mesajului lui Fota. Totuși, ce ar fi fost astăzi fostele colonii din Africa și Asia dacă ar fi urmat această logică și nu s-ar fi decis să se desprindă de fostele metropole, luând soarta în propriile mâini?
Totuși, ca structură sufletească, mentalitate și sistem de valori, românii sunt mult mai apropiați de bulgari, sârbi și greci, decât de italieni, francezi și spanioli.
E un fapt care nu poate fi ignorat, trecut cu vederea. România este parte integrantă a Vechii Europe, născută în peninsula Balcanică și din punct de vedere al așezării geografice, doar o reorientare spre acest spațiu poate asigura românilor toate condițiile necesare pentru o dezvoltare durabilă.
În loc de concluzie
Da, limba română este clasificată dreptul o limbă din grupul romanice, chiar dacă multor cuvinte cu rădăcini indo-europene și cu origini incerte li s-a atribuit într-un mod arbitrar originea latină din considerente pur ideologice. Totuși, sistemul de valori, mentalitatea românilor, tradiția istorică nu are nimic în comun cu Roma și continuitatea ei prin Imperiul Roman de Apus, Imperiul Roman de Națiune Germană, Biserica Romano-Catolică.
Dimpotrivă, identitatea românească și-a format conștiința de sine, eul colectiv, prin opoziția față de romanitatea apuseană și prin asta devine o civilizație unică. Iată de ce latinismul nu poate servi în calitate de argument pentru o orientare spre Vest.
În contextul european, spațiul românesc a jucat întotdeauna rolul de un centru care menține un echilibru între marile puteri – aceasta îi este identitatea geopolitica. Doar prin conștientizarea unicității sale civilizaționale, nu în calitate de un apendice al inamicilor istorici, prin reevaluarea trecutului istoric România ar putea avea șansa să se consolideze ca putere regională. Odată definiți ca centru al Romanității Orientale, nu mai putem fi parte a Occidentului.