Pe lângă deja cunoscutul slogan ”Fără educație, moare orice nație”, profesorii au mai avut și pancarte cu diferite mesaje pentru guvernanți. Unul dintre acestea era că nu se poate plăti cu vocație la magazin.
Un mesaj trist, ca un strigăt al disperării, un mesaj al unor oameni învinși de societate, de sistem, de viață. Un mesaj care arată că învățământul românesc a eșuat și că își dă ultima suflare, în ciuda oricăror declarații pompoase sau nu ale oficialilor.
Învățămânul românesc s-a prăbușit, ros de metastaze. Nu are rost să ne mințim acum că totul va fi bine, că uniți se va schimba ceva, că legea se va respecta.
Nu se va schimba nimic. Săracii – mai săraci, bogații – mai bogați. Și punct. Orice motivațională este apă de ploaie. Nu va fi nimic mai bine.
Singura soluție este ca profesorii și restul angajaților din sistemul de învățământ să se adapteze. Să își mai ia un job. Nu e viață, vor spune unii. Nu e. Sau poate că abia de acolo începe, pentru că, la drept vorbind, ce viață e aia în care nu ai de nici unele, în care suferi și te alini doar discutând cu alții aflați în aceeași situație?
Din păcate, oamenii din sistem nu sunt învățați să gândească așa. De vină este modul în care se fac angajările în învățământ. Titularizarea, care le dă ocazia să stea bine merci ani de zile – și chiar și după pensie – fără să poată fi concediați – decât foarte greu – nu ma este viabilă.
Dacă, la ora actuală, cineva vrea să schimbe lucrurile în Educație, trebuie să înceapă chiar de la modul de angajare. Nu de la salarizare, ci chiar de la felul în care un om rămâne în sistem.
Sunt prea multe de spus la fiecare punct pe care eu l-am menționat aici. Sunt prea multe nuanțe. Dar asta e treaba specialiștilor de la Ministerul Educației, nu a mea. Eu am spus ce am avut de spus. Cine are ochi să citească, bine, cine nu, nu.