BUCUREŞTI, 17 ian – Sputnik. Inpolitics ironizează entuziasmul din România privind brusca mărinimie a Suediei. De aici și o mare tevatură pe scena politică pentru că Suedia s-a răzgândit și vrea să bage România și Bulgaria în Schengen.
”A ieșit soarele și pe ulița noastră, în plină iarnă. Marele anunț a fost făcut de însuși premierul Suediei în plenul Parlamentului European, iar liderii de la București se bulucesc să trîmbițeze măreața victorie. De ar fi așa, ce bine ar fi. Teamă ne e, însă, că suedezii s-au milostivit să strecoare pe sub masă, discret, un os de ros disperaților politicieni români; în fapt, șansele de aderare la Schengen ne rămîn, pe mai departe, nule”, observă Bogdan Tiberiu Iacob.
El analizează contextul în care a fost transmis mesajul Suediei și atrage atenția că entuziasmul trebuie să scadă vertiginos, pentru că sunt toate șansele să fie o vorbă-n vânt, ca să nu se vorbească de rea-voință.
Sesiunea de la Strasbourg s-a deschis azi dimineață cu un discurs lung, dinainte scris, al lui Kristersson, în care acesta a prezentat cele patru mari priorități ale țării sale. Nu doar că niciuna nu atingea tema extinderii Schengen, dar premierul suedez a livrat un indirect duș rece candidatelor la Schengen, iar retorica suedeză se pliază perfect nu pe cea româno-bulgară, ci pe cea austriaco-olandeză, care invocă migrația ilegală și criminalitatea transfrontalieră ca argumente împotriva extinderii Schengen.
Abia trei ore mai târziu, la finalul ședinței, Kristersson a revenit, conform cutumelor, pentru un mic discurs de final, un fel de concluzii la cele expuse în sală, și printre ultimele fraze rostite s-a numărat și cea despre ”dorința” – nu ”decizia” – de a pune aderarea la Schengen pe ordinea de zi a ședințelor Consiliului.
”De ce ar fi aruncat Kristersson României și Bulgariei ceea ce noi am numit un os de ros? Simplu: pentru că acesta e obiceiul ”pămîntului”. Unii cititori își mai amintesc, poate, de cîte ori țara noastră a primit drept premii de consolare, după uși internaționale trîntite în nas, asemenea declarații încurajatoare”, arată BTI.
El amintelte de anul 1997, cînd marile puteri creaseră un imens orizont de așteptare pentru admiterea în NATO la summitul din acel an, iar politicienii români erau beți de fericire, considerându-se cu sacii în căruță. Au intrat Polonia, Ungaria și Cehia, iar România nu, după care au urmat promisiuni de consolare. Bine că între timp s-a dovedit că NATO era un pericol, și nu un câștig, dar scenariul se repetă ca și în cazul Schengen (care nici el nu este doar lapte și miere, după cum se vede în Croația unde prețurile au explodat după aderare).
Dar, revenind la aderarea la NATO, România nu a intrat nici în 1999, ci a fost doar un ”prilej pentru alte vorbe frumoase și încurajări. Vorbe care au un țel precis întotdeauna, și anume intenția de a menține aproape un stat a cărui populație ar putea reacționa negativ la ușile trîntite în nas”, mai arată BTI.
Analiza arată că nu e întâmplător că Suedia a aruncat osul după ce ultimul Eurobarometru i-a prezentat pe români drept cei mai mari eurosceptici ai continentului.