Editorial de David Narmania
Abordând problema diferențelor în memoria istorică a Rusiei și a Occidentului, merită de spus că acestea sunt cauzate nu numai de experiențe diferite, ci și, aparent, de lipsa de instruire a partenerilor noștri.
În Europa, Mare Război este numit Primul Război Mondial, nu Al Doilea. Acest lucru este de înțeles: este greu să numești un război mare când l-ai pierdut în șase ore (Danemarca), cinci zile (Olanda) sau o lună și jumătate (Franța). Desigur, eroismele Mișcării de Rezistență nu vor fi uitate niciodată. Deși... la noi nu vor fi uitate niciodată, dar acolo - cine știe.
Deci, în Marele Război, pierderile totale în rândul populației militare și civile în total la toate țările participante (cu excepția URSS) s-au ridicat la aproximativ 21,5 milioane de oameni.
În același timp, ponderea URSS în Marele Război Patriotic reprezintă 27 de milioane de morți. Dintre aceștia, soldați și ofițeri - 12 milioane. Restul sunt civili.
Și acum puțin despre aliații URSS: Statele Unite - 418 mii morți, Marea Britanie - 380 de mii.
Pentru a vă oferi ceva cu care să comparați, permiteți-mi să vă reamintesc că doar în apropiere de Stalingrad pierderile Uniunii Sovietice au depășit 1,1 milioane de oameni.
Cu alte cuvinte, anume la noi „nu există o astfel de familie în Rusia în care să nu fie comemorat propriul eroul”. Iar strămoșii lor deschideau un al doilea front pentru a ajunge la timp la masa la care „blestemații de comuniști” începuseră deja să împartă Europa.
Dar chiar și așa, au avut o contribuție semnificativă la victoria generală și au salvat viețile a mii de cetățeni sovietici. Dar modul în care antreprenorii occidentali au susținut al Treilea Reich în curs de dezvoltare și modul în care guvernele europene au acceptat formarea acestuia este mult mai dificil de explicat. Desigur, ajutorul prin intermediul legii Lend-Lease pentru URSS a jucat un rol important în victoria asupra nazismului, dar poate fi explicat cu ușurință prin fraza dintr-un blockbuster popular de la Hollywood: „Lasă prietenii să se îmbogățească, dușmanii să nu sărăcească - să vedem care pe care va învinge”.
Să aruncăm o privire mai atentă asupra biografiei unei astfel de icoane a capitalismului precum Henry Ford. Acesta, de exemplu, a primit Ordinul de Meritul al Vulturului German. Naziștii i-au distins pe Benito Mussolini, Francesco Franco și Ion Antonescu cu același semn de recunoștință specială al NSDAP (Partidul Nazist). În general, să se potrivească cu compania.
Sau să ne amintim cum unul dintre creatorii economiei Germaniei naziste, Hjalmar Schacht, în timpul proceselor de la Nürnberg, a cerut care liderii General Motors și Ford Motors, care au adus o contribuție neprețuită la punerea industriei germane pe picior de război, să fie puși pe banca acuzaților.
Uniunea Sovietică a inspirat frică în Occident și, de aceea, Europa și Statele Unite au închis ochii la ororile lui Hitler și l-au alimentat ca apărător împotriva „ciumei roșii”.
De atunci, obiceiul de a-și abate privirea atunci când este profitabil – de a sprijini ucigași, tirani și teroriști dacă sunt „împotriva cui trebuie să lupte” – a devenit un truc favorit al Washingtonului și Londrei.
Această tactică este descrisă în mod ideal de cuvintele lui Franklin Roosevelt, rostite în 1939 în adresa dictatorului din Nicaragua: „Somoza poate fi un fiu de cățea, dar este fiul nostru de cățea”. Și acum ghiciți cu cine a simpatizat deschis și al cărui portret, după declarația de război împotriva Germaniei – Washingtonul a forțat - l-a mutat din sufragerie în dormitor.
Și de atunci, Occidentul a rămas fidel acestei strategii. La urma urmei, este mult mai sigur să trezești un urs cu mâinile altcuiva.
Pentru a ilustra, să luăm un articol din 1993 din The Independent. Se numește „Luptătorul antisovietic își îndreaptă armata pe calea păcii”. Opt ani mai târziu, această cărare îi va aduce pe subalternii săi la cârma avioanelor care au distrus clădirile World Trade Center pe 11 septembrie. Da, acest reportaj îi este dedicat lui bin Laden și rolului său în confruntarea cu trupele sovietice din Afganistan. Statele Unite au cheltuit aproximativ 40 de miliarde de dolari pentru a-și susține frații de arme. Acesta a fost prețul pe care Washingtonul a fost dispus să-l plătească pentru slăbirea adversarului său din Războiul Rece. Însă Casa Albă nu a citit cu neatenție termenii „acordului”: din păcate, problema nu s-a limitat la bani, a fost necesar să fie plătite greșelile trecutului cu sânge.
Și în lista proxy, luptătorii afgani, cu mâinile cărora Occidentul luptă cu Rusia, sunt departe de a fi singurii. Acolo pot fi incluși și islamiștii radicali din Orientul Mijlociu. Acum această listă a fost completată de batalioanele naționale ucrainene împreună cu Forțele Armate ale Ucrainei.
Metodele folosite de Kiev nu prea seamănă cu modul în care statele duc războaie. Aici, folosirea civililor ca scut uman și tortura prizonierilor de război, și bombardarea coridoarelor umanitare, și distribuirea necontrolată a armelor sunt doar trusa de pornire a unei organizații teroriste.
Nici măcar „eroii din trecut”, sub steagul cărora acționează acum trupele ucrainene, nu s-au arătat ca niște războinici sau generali remarcabili, mult mai abil acționau aceștia ca teroriști și cei care aplică pedepe.
Revenind la problema diferențelor în memoria istorică a Rusiei și a Occidentului, merită de spus că acestea sunt cauzate nu numai de experiențe diferite, ci și, aparent, de lipsa de instruire a partenerilor noștri. Într-adevăr, altfel este foarte greu de explicat pomparea armelor în Ucraina, din care au plecat deja câteva milioane de refugiați. Nu trebuie să fii un vizionar pentru a înțelege cum se vor dezvolta evenimentele în viitor: soții lor vor urma copiii și femeile, iar când situația naziștilor se va agrava, ei înșiși vor fugi. Atunci Europa se va uita în fața acelui monstru, pe care de ani de zile îl hrănește și înarmează, este puțin probabil să-i placă rânjetul lui. Și Statele Unite vor continua să urmărească toate acestea de peste ocean. Singurul lucru trist este că Bruxellesul, Parisul și Berlinul nu înțeleg acest lucru.