de Rostislav Ișcenco
Scăpând din brațele unui sistem extrem de ideologizat, societatea ucraineană nu a bănuit că se poate să trăiești și să te dezvolți cu succes fără o ideologie dominantă (de stat, obligatorie pentru toți).
Întrucât ideea comunistă în acel moment era extrem de discreditată, societatea a tras o concluzie logică despre necesitatea construcției accelerate a capitalismului.
Subliniez că este vorba anume de construcție, chiar dacă în practică (inclusiv după Marx) capitalismul însuși se dezvoltă din forme precapitaliste (chiar din feudalism, chiar din socialismul sovietic).
Încercarea de a accelera procesul prin forțarea ideologică a dezvoltării sociale duce la grave deformări economice și mentale, care distrug atât societatea însăși, cât și cursul normal al procesului istoric.
Cu toate acestea, societatea ucraineană post-sovietică și-a dorit „totul aici și acum”, și, prin urmare, a pariat pe politicienii care au promis tot ce s-a putut și chiar și steaua de pe cer în calitate de bonus.
Oamenii post-sovietici, inspirați de „noua gândire”, au început să „construiască capitalismul” cu aceeași frenezie cu care bunicii și străbunicii lor au construit comunismul.
Apropo, „constructorii capitalismului” nu erau mai conștienți decât „constructorii comunismului” de ce vor să construiască – majoritatea societății și-a imaginat capitalismul ca pe același comunism eșuat, doar că „pe bune”: nu e nevoie practic să lucrezi, dar bani ți se oferă cu duiumul, iar magazinele au de toate și nu trebuie să stai la coadă.
Comuniștii aveau însă un avantaj semnificativ. Ei construiau ceva necunoscut. În timp ce „constructorii capitalismului” le-au promis oamenilor că în doi ani vor construi Europa în fundătură. Când doi ani mai târziu a devenit și mai rău, am constata că oamenii nu vor să mai îndure. În republicile slave ale fostei URSS a apărut o puternică mișcare populară pentru restaurarea sovietică.
La sfârșitul anului 1993, Elțin abia a ținut puterea împușcând parlamentul din tancuri, iar Kebich în Belarus și Kravciuk în Ucraina au pierdut puterea în vara lui 1994. Dar elitele republicane care au ajuns la guvernare nu au vrut să piardă puterea în favoarea centrului. Prin urmare, proiectele de integrare ale Rusiei au fost respinse. Doar Lukașenko a condus Belarus pe calea unificării cu Rusia, bazându-se ideologic pe nostalgia pentru URSS.
Elita ucraineană însă, în căutarea unui punct de sprijin, a ajuns în mod logic la ideologia naționalismului. Până la urmă, revoluțiile burgheze propagau tocmai ideea de formare a piețelor naționale și a națiunilor burgheze. Naționalismul romantic a fost ideea, idealul și ideologia tinerei burghezii a secolului al XIX-lea. Se părea că tot de ce e nevoie pentru ca orice problemă să fie rezolvată este să îmbini ideea naționalistă cu statul care construiește capitalismul.
În plus, ideea naționalistă a făcut posibilă canalizarea nemulțumirii publice în direcția „străinilor”. Cetăţenilor Ucrainei li s-a explicat prompt că propria lor inerţie imperială rusă îi împiedică să obţină un succes rapid în construirea capitalismului şi să culeagă lauri.
Mulți au crezut și au adoptat ad-literam lozinca naționalistă „ucide rusul din tine”, au început să renunțe la natura lor, încercând să o înlocuiască cu un surogat ideologic, pregătit de foști profesori de istorie a PCUS, care s-au deghizat în naționaliști de speță.
În rezultat, poporul rus care locuia în Ucraina și-a pierdut sufletul fără să primească nimic în schimb. Doar anumite persoane și-au putut menține integritatea și au păstrat loialitatea față de credința, cultura și limba strămoșilor lor, dar, ca grup social și etnic, rușii din Ucraina au încetat să mai existe. Ideologia naționalismului ucrainean modernizat s-a îndepărtat mult de înaripata și romantica idee a naționalismului epocii capitalismului timpuriu.
Romanticii au vrut să îmbunătățească societatea, radicalii naționaliști ucraineni au proclamat drept unicul scop de a satisface nevoile materiale. Romanticii au folosit metoda emancipării individului, a cărui independență se bazează pe posibilitățile de antreprenoriat liber și restrângerea funcțiilor statului prin politică externă, apărare, poliție, sprijin judiciar și fiscal.
Național-radicalii ucraineni de la sfârșitul secolului XX au încercat să se bazeze pe consolidarea maximă a monopolului ideologic de stat, pe crearea „puterii sovietice în sens invers”. Ei au căutat să impună acest ideal societății prin constrângere statală. Societatea, învățată de comuniști să urmeze docilă ideologia de stat, nu s-a opus, ci a continuat să ceară „viață ca în Europa” aici și acum.
La fel ca birocrația post-sovietică dinaintea lor, naționaliștii și-au dat seama că nu vor putea păstra controlul asupra puterii - societatea se dezamăgește în ei mai repede decât se ucrainizează. Atunci ei au încercat să se bazeze pe autoritatea forțelor externe, solicitând ca specialiști străini să participe la conducerea Ucrainei. Începând cu acțiuni unice, procesul s-a încheiat în 2014 cu transferul complet al Ucrainei în gestiune externă.
Dar conducătorii externi nu au fost interesați deloc nici de speranțele poporului ucrainean, nici de dorințele naționaliștilor ucraineni. Tocmai în acel moment, contradicțiile dintre SUA și Rusia au ajuns la limită, iar Ucraina a început să fie percepută de Occident, în primul rând de Statele Unite, drept un material consumabil, cu prețul căruia Rusia putea fi slăbită.
Drept urmare, timp de opt ani, Statele Unite au împins cu sârguință Ucraina în conflict cu Rusia și, în cele din urmă, lucrurile au degenerat în război, din care Ucraina nu va mai ieși la fel.
Catastrofa ucraineană constă din trei catastrofe ideologice:
construcția forțată a capitalismului, care a dus la apariția versiunii sale arhaice de corupție care nu duce la nimic:
construcția unui stat național ucrainean prin reformatarea substratului etnic rusesc, ceea ce a dus la distrugerea și atomizarea unei societăți normale și la apariția unei societăți cadaverice orientate spre respingerea valorilor tradiționale de dragul consumului de elită pe care nu l-a atins niciodată;
imposibilitatea aderării la „clubul european al națiunilor civilizate”, care trebuia să garanteze automat accesul la nivelul european al bogăției materiale. S-a dovedit că nimeni nu-i ia în Europa și nimeni nu le va oferi ucrainenilor o viață dulce.
În același timp, refuzul consecvent de posibilitatea de a-și influența propriul destin în favoarea controlului extern din partea societății și apoi a statului a dus la o infantilizare deplină a cadavrului ucrainean, încât nici măcar eșecul ideii europene nu a împins spre încercarea de a-și croi destinul. Societatea spera într-un alt președinte care a promis că va face un miracol. Următorul președinte a sperat în ajutor din partea Occidentului.
S-a încheiat totul cu o catastrofă. Dar această catastrofă poate deveni purificatoare dacă șocul în urma ei îi va zgudui pe ucraineni așa cum prăbușirea nazismului i-a zguduit pe germani, forțați să regândească ultimele trei decenii, să lucreze la greșeli - creând cu propriile mâini o „lume nouă și frumoasă”.
Atunci vor fi atât politicieni adecvați, cât și aliați responsabili. În caz contrar, societatea ucraineană riscă să nu supraviețuiască ruinei actuale - se va împrăștia în alte țări, de fapt, fugind de ea însăși.