BUCUREȘTI, 21 feb - Sputnik. Vasile Dîncu nu este primul oficial român care este tratat cu amuzament pentru felul în care (nu) știe limba engleză. De la Ion Iliescu încoace, e un loc comun ca presa și apoi și internetul românesc să se amuze de felul în care diverși demnitari români stăpânesc noua ”lingua franca” a lumii: engleza.
În cazul lui Vasile Dîncu, ministrul Apărării Naționale a României, lucrurile sunt și mai amuzante în contextul în care oficialul PSD și-a construit o veritabilă legendă de intelectual rafinat, universitar riguros și ”eminență cenușie” a politicii românești.
În România, buna cunoaștere a limbii engleze a devenit o virtute în sine, un criteriu chiar rafinat de selecție. Nu mai este suficientă doar buna cunoaștere a limbii engleze ci și pronunția ei, cât mai apropiată de ”perfecțiunea” britanică sau americană, pentru ca o persoană să câștige admirația sau să devină victima ironiei mediei și online-ului românesc.
Însă întrebarea este de ce ar trebui să fie considerată buna cunoaștere a limbii engleze un criteriu necesar pentru ocuparea unei demnități. Desigur, stăpânirea unei limbi străine este un bun atu, dar în comunicarea oficială ca și în negocierile politice, nu este atât de importantă pe cât pare.
În primul rând este un semn de respect față de propria ta țară, al cărei demnitar ești, să vorbești în limba națională a ei.
Apoi, folosind limba națională, pe care se presupune că o cunoaște foarte bine, demnitarul poate fi sigur că mesajul transmis, cu toate nuanțele sale, cu tot potențialul său de interpretări, este bine controlat.
Este treaba translatorilor profesioniști să aibă grijă ca mesajul să fie foarte bine tradus și nuanțele să fie bine integrate în text. Iar o eroare de interpretare a translatorilor ar putea fi oricând verificată pornind de la textul/declarația rostită de către demnitar în limba țării sale.
Desigur, este un semn de curtoazie ca în momentul în care un demnitar vizitează o țară, să depună efortul de a învăța câteva cuvinte în limba țării respective, însă nicio negociere între state nu trebuie purtată fără prezența unor translatori profesioniști, atenți la nuanțe și capabili să ofere interpretări exacte ale celor spuse.
Școlile diplomatice cele mai serioase (cum este cea rusă sau cea chineză) investesc bani și energie pentru diplomați și translatori care să învețe cât mai bine limbile țărilor în care își vor desfășura misiunea diplomatică.
Momentul de glorie al diplomației românești a fost în anii 60-70 ai secolului trecut, când Nicolae Ceaușescu, care știa doar limba română, a gândit în limba română o politică externă ofensivă, inteligentă, de punte între Est și Vest, deschizând oportunități pe care România acestor ani le pierde.
Cum a făcut Ceaușescu posibilă o astfel de politică externă ce a adus România la cel mai înalt nivel? Vorbind în românește.
Deși actualii oficiali se chinuiesc să vorbească în engleză, niciunul din politicienii români actuali nu mai sunt acceptați în marea politică internațională, precum a fost Ceaușescu