Zilele acestea în România a ajuns contingentul american suplimentar din 1000 de militari, în contextul imaginarei „amenințări rusești” la frontierele Ucrainei. Potrivit SUA, trupele urmează să consolideze capacitatea de apărare în contextul situației tensionante în regiune.
Gestul americanilor este mai curând unul simbolic, menit să toarne gaz pe foc în isteria paneuropeană, iar imaginile foto și video cu tehnica militară vin să convingă odată în plus publicul că lumea se află în pragul unui război. Pe de altă parte, SUA încearcă în acest fel să ofere un fals sentiment de siguranță, pe care doar Washingtonul îl poate oferi aliaților. Dar oare o mână de militari pot oferi cu adevărat protecție României în cazul unui conflict major între Rusia și aliații SUA?
Ideologia oficială a NATO presupune că toți membrii Alianței sunt egali ca valoare. Adică, un eventual atac asupra oricărui stat care face parte din blocul militar, ar fi urmat de o reacție similară din partea tuturor aliaților – indiferent dacă este vorba de Polonia, România, Germania, Franța sau Marea Britanie. Cel puțin, așa arată pe hârtie. Însă, realitatea geopolitică și geoeconomică este alta – indiferent de pacte și tratate, valoarea strategică a fiecărui stat este diferită.
Amenințarea cu un război mondial – principala armă a NATO
Garanțiile de securitate (atât din partea NATO, cât și din partea Organizației Tratatului de la Varșovia) erau posibile doar în perioada războiului rece, pentru că o agresiune asupra oricărui stat dintr-o parte sau alta a cortinei de fier implica un dezechilibru grav într-o lume bipolară, o lume în care totul era împărțit în alb și negru. Însă, astăzi suntem martorii formării unei lumi multipolare, iar harta geopolitică a lumii devine mult mai complexă și mai nuanțată, delimitările nu sunt atât de clare, având multiple aspecte economice, culturale și istorice (inclusiv în interiorul NATO și UE).
Ideologia și sensul existențial al NATO rămân în continuare cele din perioada rece - agresiunea asupra unui stat membru reprezintă în continuare o agresiune împotriva tuturor membrilor (chiar dacă Occidentul nu mai este deloc unitar). Prin urmare, riscul declanșării unui război mondial devine principala garanție de securitate a statelor care fac parte din blocul militar, dar și singura politică de descurajare a adversarilor.
Din aceste motive apare o întrebare firească – dacă articolul 5 reprezintă principala garanție de securitate a tuturor membrilor NATO, de ce este nevoie de o extindere a prezenței militare în România și Polonia, o prezență care este mai curând simbolică și deloc relevantă în cazul unui ipotetic conflict militar global între NATO și o mare putere?
Aici ar trebui să remarcăm și o diferență clară dintre statele care au constituit alianța sau au aderat la ea în perioada război rece, și noii membri, care s-au alăturat după căderea cortinei de fier. Însuși faptul că “noii aliați” de azi (Polonia, Ungaria, țările Baltice, România, Bulgaria etc.) după cel De-Al Doilea Război Mondial au fost lăsați cândva de vestici în zona de influență a URSS, prin înțelegerea de la Ialta, a arătat foarte clar că aceste țări nu au reprezentat niciodată o valoare cu adevărat strategică, o importanță vitală pentru Occident și nu au fost tratate vreodată (și nu vor fi tratate) ca parte integrantă a civilizației occidentale. După 1991 aceștia au devenit mai curând un trofeu de război, un simbol al înfrângerii inamicului ideologic și geopolitic, decât niște “parteneri cu drepturi egale”. Vor rămâne mereu o rudă săracă, niște proscriși, o „periferie a lumii civilizate”.
Chiar dacă Uniunea Sovietică și Organizația Tratatului de la Varșovia au dispărut, iar NATO i-a “convertit” pe foștii aliați ai URSS, ideologia din perioada războiului rece – amenințarea cu declanșarea unui război mondial în cazul unei agresiuni, rămâne valabilă doar în cazul „membrilor cu stagiu”, a celor care dețin „pachetul VIP”, nu și a “țărilor-trofeu”. Faptul că SUA și țările Europei de Vest își concentrează tot mai multe trupe și infrastructura militară în aceste state nu reflectă deloc o disponibilitate de a le apăra cu orice preț. Dimpotrivă.
Un război dintre Vest și Est – fie mondial, fie deloc
E greu de imaginat astăzi un război mondial cu utilizarea doar a armelor convenționale, cu operațiuni aeriene și terestre așa cum era în cazul războaielor din trecut – inclusiv în cele două conflicte mondiale. Tehnologiile militare au avansat atât de mult, încât spațiul geografic s-a restrâns. Un al treilea război mondial ar fi unul intercontinental, nu între dealurile și văile din preajma unui sat sau oraș, cum era în prima jumătate a secolului XX. La capacitățile noilor arme chiar și o distanță de o mie de kilometri reprezintă acum o nimica toată, „o aruncătură de băț”. Privită de sus, într-o astfel de nouă geografie, România este un punct minor, lipsit de orice relevanță și importanță strategică. Ce să mai vorbim de anumite zone interne ale țării?
Pe de altă parte, această insistență pe consolidarea prezenței trupelor străine în România ar sugera că în cazul unui ipotetic atac asupra României, factorii politici din celelalte state nu s-ar grăbi să declare război agresorului, ci și-ar concentra atenția, în cel mai bun caz, pe operațiunile militare pe teritoriul românesc – așa cum sugerează simulările NATO din anii precedenți, cu planurile de apărare a “Porților Focșanilor”, care presupune transformarea regiunea Moldovei în “zona de ucis tancuri”.
Nu e deloc surprinzător faptul că aceste simulări pornesc de la ideea că un astfel de conflict s-ar limita strict la teritoriul României (e adevărat, cu o intervenție ipotetică a trupelor aliate), fără a ajunge la dimensiuni globale. E adevărat că ne-ar fi greu să ne imaginăm un război mondial de o dimensiune regională sau locală (direct și pe față, nu proxy, ca în trecut). Apropo – anume temerile legate de o eventuală invazie terestră a Rusiei reprezintă una din piedicile pentru dezvoltarea infrastructurii de transport în partea de Est a României, în Moldova, regiune menținută continuu într-o izolare economică din raționamente pur militare, nejustificate și anacronice.
O astfel de abordare ne arată odată în plus că în cadrul NATO nu există principiul “valorii egale a fiecărui membru”: o reacție ar fi, spre exemplu, în cazul agresării Germaniei sau Marii Britanii, și o reacție cu totul diferită ar fi în cazul atacării României sau Poloniei. Cu toate acestea, în spațiul public românesc continuă să fie alimentat mitul “dragostei necondiționate” din partea aliaților, gata să se sacrifice pe sine și pacea mondială pentru siguranța statului român. Iar această convingere vine să anestezieze orice suspiciune de utilizare a flancului Estic în calitate de carne de tun.
Umbrela NATO a României – o sabie cu două tăișuri
Un alt adevăr este că NATO de ceva ani buni nu mai reprezintă atât o organizație militară, cât una economică – o piață în care diverse corporații private valorifică bani alocați apărării (întreținerea forțelor armate și a bazelor militare, contracte de mentenanță și consulting), dar și o piață de desfacere a armelor și tehnicii militare. România nu este o excepție aici – țara achiziționează fier vechi din banii contribuabililor români, chiar dacă oficialii de la București își dau prea bine seama că într-un eventual conflict global acestea vor fi cu totul inutile. Doar buncărul de sub Palatul Poporului, ridicat de Ceaușescu, i-ar mai putea salva.
Ce să mai vorbim de inventarea și deconspirarea “războaielor hibride”, care permit miilor de experți să valorifice sute de milioane de dolari, chemați să descopere “mâna Moscovei” în orice și oriunde: alegerile prezidențiale din SUA în 2016, criza migrației în Europa, referendumul pentru Brexit, mișcarea secesionistă din Catalonia și în oricare altă criză din lumea occidentală. Fără menținerea imaginarei “amenințării rusești”, acești “soldați ai frontului invizibil” NATO ar rămâne șomeri, iar fondurile imense ale SUA și UE ar rămâne nevalorificate.
Deocamdată, singurul câștig palpabil al românilor de pe urma prezenței militare americane a fost “valorificarea” combustibilului în valoare de două milioane de dolari.
Odată cu aderarea la NATO, România a obținut nu doar o garanție ipotetică de securitate, dar și riscul implicării într-un eventual război de proporții. E o sabie cu două tăișuri: statul român are niște angajamente militare față de partenerii mai mari, dar nu poate avea siguranță că astfel de angajamente vor fi respectate și de ceilalți aliați. Să nu uităm că decizia în ultima instanță aparține nu militarilor, ci politicienilor, care vor cântări și judeca foarte mult până a-și asuma o acțiune riscantă.
Singura garanție de securitate pentru români nu este umbrela NATO și nici concentrarea trupelor americane și celorlalți aliați pe teritoriul țării, ci diminuarea oricăror riscuri de declanșare a unui conflict global. În acest sens este nevoie de un dialog între toate părțile cointeresate, care ar presupune respectarea intereselor tuturor părților. Însă, din păcate, România este cu totul absentă din toate aceste discuții.
România nu are nicio relevanță la reuniunile NATO pentru că nu are niciun canal de comunicare cu Moscova, dar și la/cu Moscova nu ar avea ce discuta pentru că nu și-a formulat niciodată o poziție proprie în cadrul NATO.