Nouăzeci de mii... nu, o sută de mii de soldați ruși la granița cu Ucraina... nu, deja o sută douăzeci și cinci de mii, apoi optsprezece scenarii de respingere a trupelor ruse, treizeci de mii de curieri... În general, o gălăgie asurzitoare.
Locuitorilor Statelor Unite li se spune cu sârguință că, dacă are loc un conflict militar cu Rusia, acesta se va întâmpla undeva, la o distanță fără precedent.
Undeva acolo, la mii de kilometri depărtare, peste mări și oceane, se află țara Ukraine, pe care nimeni nu o poate găsi nici măcar pe hartă. Ea se luptă cu curaj cu tiranul moscovit, iar americanii îi trimit raze de bunătate și rachete Javelin concomitent.
Apropo, exact așa este prezentată și posibila confruntare cu China. Se presupune că aceasta va avea loc într-o regiune îndepărtată și exotică și nici măcar nu se va apropia de orașele din SUA. Următorul război va avea loc undeva acolo.
De fapt, războiul ar putea veni și pe teritoriul Statelor Unite. Există un număr mare de vulnerabilități în apărarea țării.
Într-un stat democratic normal, această problemă ar merita să fie discutată pe scară largă - și acum este momentul potrivit pentru aceasta. Dar nu, asta nu se servește în meniul de știri.
Aceste vulnerabilități sunt discutate exclusiv de armata SUA în publicațiile lor de specialitate.
Publicului larg continuă să i se servească poveștile de la Hollywood despre cum vitejii pușcașii marini americani îi pun la respect... cine ar trebui să îi pună la respect? Pe ruși, chinezi, iranieni? Și, desigur, pe extratereștri.
Între timp, armata americană își exprimă serioasa îngrijorare cu privire la ultimele invenții rusești în domeniul tehnicii militare. Pentru publicul nostru luminos, această armă hipersonică este pur și simplu „desenele animate ale lui Putin”.
Dar Departamentul de Apărare al SUA este îngrijorat în mod serios, recunoscând că nu există soluții împotriva acestor tehnologii. Sau așa cum spune Departamentul de Apărare al SUA din 2019 “Analiza apărării antirachetă”: "Apărarea antirachetă activă <...> în sine nu va ajuta SUA <...> să câștige conflictul. Având în vedere avantajul unui potențial adversar cu gama sa uriașă de rachete în comparație cu setul nostru limitat de apărare, SUA trebuie să..." să îmbunătățească, să investească , dezvolte și așa mai departe.
Același lucru a fost raportat în urmă cu șase luni de către șeful Comandamentului de Nord al SUA, Glen Vanherk, care a numit țara noastră (Rusia – n.n.) principala amenințare la adresa Casei Albe. „Ei (adică, Rusia - nota autorului) au creat capacități care, pur și simplu, nu existau acum douăzeci de ani... Acestea sunt rachete de croazieră pe care radarul nu le vede și submarine silențioase care nu sunt mai rele decât submarinele noastre”.
Sau luați aceeași Venezuela. Jurnaliștii americani s-au distrat copios când au auzit de la diplomatul nostru Serghei Reabkov că nu este exclusă utilizarea teritoriilor ţărilor latino-americane pentru a efectua presiune militară asupra Statelor Unite.
Cu toate acestea, în decembrie 2018, apariția bombardierelor noastre Tu-160 în Venezuela nu a provocat nicio bucurie în rândul armatei americane. Mai mult, avioanele au sosit exact după eșecul unei alte încercări a Casei Albe de a-l răsturna pe liderul țării, Nicolas Maduro.
Angajații principalei subdiviziuni analitice a Departamentului de Apărare al SUA – Rand Corporation – au ajuns apoi la concluzia tristă că Statele Unite nu au cu ce să influențeze Venezuela dacă aceasta va continua cooperarea militaro-tehnică cu Rusia.
La desfășurarea armelor convenționale în Republica Bolivariană ar putea fi introduse sancțiuni. Dar deja au fost impuse atâtea sancțiuni împotriva acestei țări Cu toate acestea, această țară săracă, dar mândră, este deja aspru sancționată. Și atunci cum ar putea să răspunde americanii la amplasarea în Bolivia a armelor nucleare?
Ce se va întâmpla dacă la țărmul bolivian va acosta să zicem, un submarin rusesc cu toată muniția lui? Nu veți crede, dar aici autorităților americane li s-a cerut să prezinte o îngrijorare profundă. Și asta, de fapt, este tot.
Reluarea cooperării noastre (a rușilor – n.n.) tehnico-militare cu Cuba poate deveni, de asemenea, foarte dureroasă pentru partenerii noștri americani. Din nou, americanilor nu le place să vorbească despre asta: amintirea Crizei din Caraibe pare să-i fi traumatizat de zeci de ani.
Cu toate acestea, în urmă cu doi ani, influenta publicație britanică The Spectator a avertizat Statele Unite despre pericolul unei alianțe militare între Rusia, Cuba și Venezuela – ei spun că aceste țări în parteneriat „reușesc întotdeauna să amăgească Statele Unite în propria curte”.
În lista preocupărilor armatei americane nu vom găsi „implicarea în alegeri”, glume despre Petrov și Boșirov și alte aberații rusofobe.
Departamentele de apărare ale SUA au motive mult mai serioase de îngrijorare.
Chiar de curând, Rand Corporation tocmai ne-a încântat cu un raport despre starea de lucruri în „triada” nucleară americană. Pe scurt, totul este în delăsare acolo.
În toți ultimii douăzeci de ani, când Rusia și-a reînarmat și și-a modernizat forțele armate în grabă, Statele Unite și-au contemplat pașnic “victoria” în Războiul Rece.
Drept urmare, „minutemen”-urile lor (rachete balistice intercontinentale americane cu combustibil solid – n.n.), produse în urmă cu mai bine de jumătate de secol, literalmente, își dau ultima suflare.
Termenul lor de serviciu a expirat de mult și a fost prelungit în mod repetat. Atât rachetele, cât și întreaga lor infrastructură sunt extrem, disperat de uzate.
Astăzi, cei care le repar[aduc două-trei seturi de echipamente cu ei în speranța că măcar pe unul îl vor face să funcționeze.
Aceste sincerități, apropo, explică de ce administrația Biden a prelungit cu Rusia, atât de repede și fără nici un fel de condiții suplimentare, tratatul privind armele strategice ofensive.
Nu o dată au fost lansată ideea de a crea noi rachete care să înlocuiască vechii Minutemen. Acum un astfel de program a apărut într-adevăr: noile ICBM-uri sunt planificate să fie puse în serie în 2030-2036.
Însă modernizarea industriei americane de apărare este tergiversată mult de scindarea de la vârf. Chiar și despre noile ICBM-uri au existat mari dispute.
Există un punct de vedere influent conform căruia sistemele de lansare de rachete la sol nu sunt deloc necesare și că Statele Unite se pot limita la bombardiere și submarine.
Dar acolo (bombardiere și submarine) sunt tot numai vechituri. Submarinele din clasa Ohio sunt planificate să fie casate și înlocuite cu noi submarine din clasa Columbia, dar acest proiect nu va deveni realitate până în 2031. Bombardierul B-52H a ieșit pentru prima dată de pe linia de producție în 1962 și astăzi, așa cum spun analiștii, „demonstrează efectul vârstei”. Americanii plănuiesc să-l schimbe și pe fratele său mai mic B-2.
Nu, nu vom proceda la fel ca partenerii noștri americani și nu vom numi țara lor „Volta Superioară (numele vechi al țării căreia astăzi i se spune Burkina Faso – n.n.) cu rachete ruginite”. Este stupid și vulgar să arunci insulte asupra unui adversar puternic.
Cu toate acestea, nu putem să nu ne întrebăm: cum, de fapt, cu un astfel de bagaj, armata SUA va rezista Rusiei și Chinei, care au armate moderne și arme ultramoderne?
Se pare că o oarecare înțelegere a acestor realități din Occident există deja. Jurnaliștii şi experții oferă deja Washingtonului propriile versiuni cum să cedeze în mod elegant pozițiile fără prejudicii de imagine.
Se dovedește brusc că nimeni nu a intenționat să accepte Ucraina și Georgia în NATO. Ce tu crezi? Avem nevoie de ea? Politica externă americană de astăzi este ca piața centrală din Odesa în toată gloria ei.
În cea de a cincea etapă de acceptare în NATO, SUA sărit rapid de la negare la negociere.
Noi vouă – fără rachete în Europa, dar și Ucraina și Georgia, dar în același timp o să spunem că nu e pe bune, iar vasalilor o să le explicăm că și nu e pe bune, dar de fapt nu acceptăm nici Ucraina, nici Georgia nici măcar pe degeaba, luați-le vouă.
Ce ar fi de spus? – au mai rămas două etape. Mai întâi depresie – citirea rapoartelor departamentelor militare ale SUA este în măsură să le asigure această stare de spirit americanilor. Iar pe urmă urmează inevitabilul – acceptarea tuturor condițiilor puse de Rusia.