Că ne place sau nu mult poetul Mihai Eminescu, că suntem ispitiți să fim în tabăra ”idolatrilor” sau ”detractorilor” poetului, nu este român care să nu îl simtă pe Eminescu ca pe cineva important, ca pe o piatră de hotar esențială pentru limba română și pentru cultura română.
Poetul de geniu, jurnalistul talentat, prozatorul fin, pasionatul de filosofie și de istoria religiilor, boemul, credinciosul, necredinciosul, amantul sau luceafărul rece, în toate aceste ipostaze în care îl găsim pe Eminescu, simțim importanța lui pentru limba, cultura și conștiința românească.
Desigur, nici cultura română, nici limba română, nu s-au născut odată cu Mihai Eminescu. Eminescu însă a pus o amprentă pe care, conștient sau inconștient o simțim în viața de zi cu zi.
Chiar și dramatica repetiție a ”valurilor” pandemice care ne afectează și răstoarnă viețile, cred că ne-a găsit pe toți, măcar odată, rostind cu optimistă resemnare, versurile eminesciene: ”Ce e val, ca valul trece”. Ceea ce este sigur pentru toți: Eminescu nu trece și va rămâne atâta timp cât va rămâne limbă și cultură românească.
Posteritatea lui Eminescu pare împărțită între două extreme: cea a unei idolatrii idealizate, care de multe ori păcătuiește prin evlavia care împiedică receptarea, care refuză cititorului tocmai simțul critic și posibilitatea dialogului cu autorul.
Cealaltă extremă este cea a unei detractări nervoase, uneori motivată ”savant” prin corectitudine politică, de cele mai multe ori doar produsul plictiselii și revoltei față de limba de lemn școlărească, care ne-a vorbit într-un singur fel și nu cel mai nimerit, despre Mihai Eminescu.
Însă lecția Eminescu nu este despre talentul de geniu și boem, ci despre Eminescu muncitorul, făuritorul de cultură prin muncă.
Opera „secundă” a lui Eminescu
Cea mai importantă descoperire culturală cu privire la Eminescu a fost făcută de filosoful român Constantin Noica. Acesta, probabil cel mai profund eminescolog român, a înțeles importanța operei secunde a poetului: celebrele ”caiete” eminesciene.
Aceste caiete și însemnări cuprind șantierele pe care s-a construit gândirea și opera eminesciană. Și ele spun foarte multe despre geniul pus la muncă, despre voința extraordinară a lui Eminescu de a cunoaște și de a înțelege.
În caietele eminesciene găsim pagini întregi cu jocuri de cuvinte, cu sufixe, prefixe, declinări, rime. Pur și simplu vedem cum se nasc cuvintele, conceptele și concepțiile originale din poezia eminesciană. De asemenea găsim o traducere din limba germană, făcută la 24 de ani, a uneia dintre cele mai grele cărți ale gândirii filosofice universale: ”Critica rațiunii pure”, de Immanuel Kant.
Caietele eminesciene cuprind variante nenumărate ale poeziilor sale consacrate, ceea ce arată nu doar voința de perfecțiune a poetului ci faptul că pentru el poezia devenise o meserie, cu finisajele și atelierele sale de lucru.
De aceea poate cea mai importantă bătălie a lui Noica a fost cea pentru facsimilarea ”caietelor” eminesciene. Noica credea că întâlnirea cu atelierele gândirii lui Eminescu ne va elibera de cele două extreme: Eminescu idolatrizatul, dar și Eminescu condamnatul.
Și poate, mai credea filosoful român, vom începe, după modelul Eminescu, vom începe munca culturală asiduă care ne va asigura, individual și ca națiune, locul cuvenit în marea cultură a lumii.