În toată istoria curentă cu Ucraina există o doză de ipocrizie. Discutăm despre problema Donbasului, nerespectarea acordurilor de la Minsk, dorința fierbinte a vecinilor de a adera cu orice preț la NATO. Fiecare își dă seama însă că Ucraina nu are nicio tangență cu aceste probleme.
În ultimii 30 de ani ea a fost doar o țară-fantomă, țară-negură, un miraj ciudat și amuzant, care s-a conturat cu cămășile sale tradiționale, ”mova” și marșurile cu făcliile în jurul vechilor gazoducturi sovietice. A fost o țară conductă. Acum conducta s-a golit și negura s-a risipit ca un fum. A rămas doar “Ukraine” – un teritoriu ocupat, o valiză fără mâner pe care, în ultimele zile înainte de a o abandona, stăpânii americani îl ticsesc cu explozibil. Nici măcar nu este un pion, ci o damă pe care o mișcă în jocul lor Rusia și America.
La fel precum a fost cu Georgia în 2008, această istorie este despre relațiile dintre SUA și Rusia. Despre negocierile dintre primele persoane, despre ultimele noastre avertismente, activitatea noastră militară și diplomatică. Respectiv, principala întrebare a contemporanității este: ce cred despre toate acestea americanii? Au de gând să lupte pentru Ukraine-ul lor? Dacă da – cât de serios sunt intenționați?
Mult zgomot a făcut declarația senatorului Roger Wicker, care a promis să trimită în Ucraina trupe și să se gândească la utilizarea armelor nucleare împotriva Rusiei. “Niciun centimetru înapoi!”, a proclamat acesta zilele trecut pe contul său de Twitter.
Nu e singurul personaj excentric. Senatorul Joni Ernst a publicat în Defencenews un plan de combatere a inexistentei agresiuni rusești. Ea cere ca în Ukraine să se afle permanent, pe principiul de rotație, unități ale NATO, să desfășoare exerciții și instrucțiuni.
Ernst și Wicker sunt republicani. Se prea poate că agresivitatea este un stil specific partidului? „Eisenhower delirează a război”, așa cum cântau cândva cupletiștii sovietice?
Nu, deloc. Pe flancul democrat tabloul este mult mai deprimant. Președintele Biden a promis deja să expedieze trupe americane pentru consolidarea armatei NATO în Europa de Est. Iar democrații-neoconservatorii din anturajul său, în frunte cu Victoria Nuland, se avântă în luptă cu mai multă hotărâre decât șoimii republicani clasici.
Frenezia militaristă a cuprins ambele partide și prezentatorul FoxNews Tucker Carlson menționează cu o nostalgie: “… unul din lucrurile pentru care ar putea fi lăudat Trump este că timp de patru ani i-a ținut legați pe toți acești idioți. În perioada lui Trump nu au existat războaie fără sens”.
Într-adevăr, Trump uitase de Ucraina, iar cu jucători majori precum China a preferat să poate războaie exclusiv comerciale. Amintiți-vă cum a dat înapoi în mod elegant la o prima aluzie despre un conflict real cu Coreea de Nord. Cum s-a întâmplat că un dezvoltator de imobiliare s-a descurcat mai bine în afacerile internaționale decât politicienii profesioniști?
Se menționează tot mai des că actuala situație legată de Ukraine amintește de Criza Caraibelor. Politica informațională americană în astfel de perioade de criză e o bipolaritate clasică. Niște pendulări psihopatice dintr-o extremă în altă. Ba – “vin rușii!”, “scapă cine poate!”, “vom muri cu toții”, ba invers – “vom lansa bombe peste ei!”.
Iată în 1960 senatorul John Kennedy obține bani bugetari pentru Pentagon, speriindu-și colegii că este literalmente o problemă de supraviețuire. Kennedy susține că URSS are un avantaj vizibil în ceea ce privește rachetele cu rază lungă de acțiune. Dacă acest avantaj va crește și rușii vor decide că ar putea distruge toate țintele vitale dintr-o singură lovitură, atunci vor utiliza toate armele nucleare împotriva Statelor Unite. Iată de ce este nevoie de mai multe alocații.
Vine iunie 1961. Kennedy a devenit președinte și se întâlnește la Viena cu Hrușciov. Așa cum se discută astăzi despre Ucraina, atunci liderii discutau despre soarta unui alt stat limitrof – negocierile vizau soarta Berlinului de Vest. Un jurnalist american își amintește că la Viena „echipa președintelui a început să se laude deschis în fața colegilor sovietici cu supremația Americii în ceea ce privește armele nucleare, făcând aluzii că America va lovi prima, pentru a nu da posibilitate Uniunii Sovietice să răspundă...”.
Întrevederea de la Viena a demarat în scurt timp după eșecul rușinos al operațiunii americane de înlăturare a lui Fidel Castro. Negocierile din decembrie dintre Putin și Biden s-au desfășurat peste trei luni de la fuga rușinoasă a armatei americane din Afganistan.
Negocierile de la Viena au confirmat practic status quo-ul – la Berlin a fost construit zidul, subiectul Berlinului de Vest a fost înghețată pentru 30 de ani. După negocierile dintre Putin și Biden, deocamdată nu au avut loc schimbări semnificative.
Însă în 1961 discursul agresiv al americanilor, în combinație cu desfășurarea rachetelor în Turcia, l-a determinat pe Hrușciov să trimită rachete în Cuba.
Ce cred astăzi americanii de rând despre Ukraine? În 2014 ziarul Washington Post a publicat rezultatele unui sondaj pe subiectul “În ce măsură americanii și-ar dori să lupte pentru Ucraina”. În acea perioadă, doar 13 la sută dintre respondenți își doreau un război. De asemenea, cei intervievați au fost rugați să arate Ucraina pe hartă. Doar 16 la sută au reușit să o găsească. Sondajul a demonstrat o corelare interesantă: cu cât respondentul are cunoștințe mai slabe despre Ucraina, cu atât își dorește mai mult trimiterea trupelor în această țară.
Harta sondajului impresionează cu adevărat. Ukraine americană se află ba în Africa, ba în India, ba în Alaska sau în Islanda. Nu este vorba doar de ignoranță – este un efect al bulei informaționale în care trăiesc mai multe generații de americani. Realitățile din această bulă nu mai au nimic în comun cu procesele reale din lume. Acolo este o altă geografie, o altă politică și o altă economie – totul este diferit.
Însă cel mai grav este că elitele care creează această “matriță”, au început deja să creadă în ea, s-au adâncit și trăiesc în ea. Mulți dintre absolvenții Harvardului nu se deosebesc în această privință de o matroană analfabetă din orășelul Tupelo al statului Mississippi.
Din 2014 americanii, și împreună cu ei locutorii întregului ”miliard de aur”, erau pregătiți cu osârdie pentru dificultăți militare. Hollywood a produs în masă filme de acțiune despre dezastre globale, pe ruinele cărora unii supraviețuitori sunt salvați de supereroii americani. Au înflorit filmele postapocaliptice.
A se observa că în viziunea hollywoodiană lumea de după catastrofă arată destul de confortabil. Neapărat există un generator care îi asigură cu electricitate, întotdeauna se găsește benzină. Becurile sunt iluminate, ventilatoarele funcționează, frigiderul produce cuburi de gheață pentru cocktail. Eroul singuratic rătăcește prin orașele pustii, se alimentează bine, ascultă muzică și involuntar se strecoară în minte gândul că așa, fără oameni, totul arată mai bine.
Însă rușii - și multe alte popoare – au în memoria genetică amintirile despre război. Ei înțeleg că în realitate orașele pustii ar fi fost pline de cadavre în putrefacție, iar eroul ar fi fost împușcat în cap de vreun nebun sau un bandit. Însă americanii care niciodată nu au trecut prin experiența unui război total sunt convinși în masă că după războiul nuclear totul va arăta anume așa: romantic și cu melodii de vioară pe fundal.
În mare parte, pentru neajunsurile și greutățile unei lumi de după război îi pregătește pe oameni și actuala “agendă climatică”. În fiecare zi presa progresistă îndemnă oamenii să consume carne de soia și lăcuste prăjite, să renunțe la carnea de vită, lapte, cașcaval, cafea și vin.
Aici apare o întrebare firească: cum va trăi restul populației planetei, dacă ”miliardul de aur” va trece la lăcuste? Ce vor mânca oamenii din acele țări în care înainte se producea carne, vin și cafea? Ce ar trebui să se întâmple cu producția, agricultura, lanțurile de aprovizionare, pentru ca toată lumea să treacă la un asemenea mod de trai? Ni se vorbește despre o catastrofă ecologică. Dar oare nu reprezintă această catastrofă ecologică o metaforă politicoasă pentru un război nuclear global?
Iar coșmarul care se întâmplă astăzi în Europa este doar un Weimar în proporții mai mici. Neajunsurile, frigul și foamea ar urma să-i antreneze pe europeni și să-i pregătească pentru faptul că chiar și războiul este mai bun decât lumea în care trăiesc. Conform principiului “mai bine un sfârșit groaznic decât o groază fără sfârșit”. De altfel, pentru America astfel de lipsuri nu sunt prea departe.
Cu cât oamenii trăiesc mai prost, cu atât sunt mai dispuși să lupte. Războiul rămâne singurul lift social și chiar singura posibilitate de a mânca pe săturate. În Ucraina prosperă de acum 20 de ani nimeni nu-și dorea aderarea la NATO. În Ukraine de astăzi această chestiune este susținută deja de o jumătate din populație.
În America este la fel. În 2021, o jumătate dintre americani au declarat că ar fi de acord să trimită soldații să lupte cu Rusia. Este adevărat, sondajul a fost organizat în iulie. Probabil, după fuga din Afganistan rezultatele acum ar putea fi diferite. Pe de altă parte, americanilor le place să înflorească cifrele la alegeri, în statistică, peste tot.
Însă, în ansamblu, militarizarea opiniei publice de masă se desfășoară în ritmuri alerte, fapt pe deplin explicabil. Viața poporului americane se înrăutățește rapid. Inflația record riscă să discrediteze dolarul și să arunce țara într-o sărăcie lucie. Singura șansă de scăpare ar fi jefuirea unor țări bogate precum Rusia sau China.
Elitele americane s-au pomenit în capcana dominației mondiale. După ce ș-au arătat vulnerabili în Afganistan, ei înțeleg foarte bine că următorul eșec nu li-l va ierta nimeni. În perioada sovietică americanii credeau în principiul domino – avea temeri că odată ce o țară va lua virusul comunismului, atunci vecinii ei vor ajunge neapărat în sfera de influență a Uniunii Sovietice.
Astăzi America riscă să-și piardă influența conform aceluiași principiu domino. Washingtonul vede prea bine că bunii taiwanezi își scot din buzunare dosite steagurile chineze, iar ucrainenii – pe cele rusești. “Adevărați nebuni sunt puțini”, proști care să lupte de dragul Washingtonului nu sunt. Populația din teritoriile limitrofe s-a obișnuit de secole să întâmpine armatele nu cu armele, ci cu flori. Presupun că mulți deja își fac rezerve de buchete.
Iar după eșecurile în aceste direcții, Washingtonul așteaptă o fugă în masă și a celorlalți aliați. Nu vor exista dușmani mai răi pentru Statele Unite decât foștii lor vasali.