De la privirile suspicioase ale vameșilor asupra etichetele bagajelor, care conțin abrevierea SVO (Moscova, Șeremetievo), până la argumentele că “rușii iarăși nu au trimis documentele necesare pentru ca UE să poată înregistra vaccinul ”Sputnik V”, de la acuzații de “șantaj cu gaze naturale”, până la presiunile asupra jurnaliștilor RT în statele Uniunii Europene, de la granturi pentru a-i susține pe cei care lucrează pentru desființarea societății noastre, până la amenințări: Europa este cuprinsă de rusofobie, precum pacientul cu boală numită “Dansul Sfântului Vitus” (denumirea medicală - coree), scrie Elena Karaeva pentru RIA Novosti.
Chiar dacă de la dragoste până la ură, iar rusofobia este o manifestare nu doar a unei frici, ci și a unei uri viscerale, precum știm – e doar un pas, Europei i-a fost necesare două decenii pentru a face acest pas.
… Dar cât de mult ne-a iubit, vă mai aduceți aminte? Cum ne trimitea ajutoare umanitare (ceva de genul – îți dau ceea de ce nu am nevoie, însă noi, în general, eram recunoscători și pentru toate aceste lucru răscongelate și răspurtate)?
Pe lângă aceasta, Europa a fost preocupată de iluminarea noastră, povestindu-ne că în realitate suntem niște oameni duri, vinovați de toate, care am organizat în țară un GULAG, care ucidem totul și pe toți delaolaltă.
Toate aceste mișcări erau însoțite de promovarea artei rusești – festivaluri, expoziții, însă era selectat doar ceea ce confirma teza: “rușii sunt niște sălbatici, scopul cărora este să se distrugă pe ei înșiși și pe alți”.
A se observa că acest lucru se întâmpla după ce Occidentul s-a autoproclamat învingător în războiul rece.
Când s-a declarat “cetatea luminoasă de pe vârful colinei”.
Iar unii fluturași de noapte s-au îndreptat spre această lumină.
Între timp, Rusia ieșea, așa cum putea, din acel iad, care, să o spunem pe șleau, nu era doar rezultatul erorilor conducerii sale, nu doar un rezultat al isteriilor, provocate de “Ogoniok”, “Moskovskie Novosti” (acolo fiecare materialele apărea sub genericul “cât mai mult infern!”), însă și un scop pe care și l-au propus cei care provocau absolut conștient haosul în țară.
Acești provocatori stăteau în birouri confortabile cu vederi fermecătoare spre peisajele europene și își doreau doar un singur lucru – să obțină accesul, la un preț cât mai mic, la resursele noastre.
Această societate liberală, în ghilimele, din Rusia, când revenea din călătoriile sale de la Madrid sau Florența, povesteau despre viața prosperă de acolo, însă niciodată, conștient sau din ignoranță, nu amintea și de eticheta cu prețul, agățată pe orice stradă, pe orice casă.
Bunăstarea Europei, care din considerente geologice este lipsită de o bună parte a resurselor naturale, s-a bazat pe colonialism.
Era suficientă o cât de mică scuturătură politică și acest continent bogat putea fi îngenuncheat într-o săptămână: să ne amintim măcar și de embargoul petrolier de la începutul anilor 70.
Și chiar dacă Uniunea Europeană, inclusiv acei sateliți care visau să se i se alăture și să fie cooptați în calitate de parteneri mai mici, continuau să spună cuvinte dulci la adresa Rusiei (iar noi am crezut în aceste cuvinte), în realitate totul arăta altfel.
Și ei știau că la începutul mileniului se va declanșa bătălia pentru resursele naturale, iar cei mai prevăzători politicieni ruși conștientizau acest lucru.
Altceva este că ei au crezut că mijloacele obținute din vânzarea materiei prime le vom irosi pe „gume de mestecat și blugi” (în același Ogoniok ni se explica cum că toate acestea sunt niște simboluri ale „libertății și progresului”), iar noi le-am cheltuit pentru crearea unei armate moderne, pentru construcția drumurilor, pentru a aduce în ordine orașele, pentru dezvoltarea unei doctrine de securitate – cu alte cuvinte, pe tot ceea ce noi, în opinia birocraților europeni și a globaliștilor americani, nu aveam dreptul să cheltuim.
În plus, chiar dacă a fost dificil, noi am privit în fața realității europene – iar în ochii nu am găsit acea afecțiune și tandrețe, ci răutate. Și invidie.
Occidentul colectiv s-a comportat ca o persoană care, potrivit lui Nabokov, era sigură că locuiește lângă un cârnățar, dar s-a dovedit că acest cârnățar mai era și un poet genial.
Anume pentru faptul că Rusia a refuzat să fie doar un simplul „cârnățar”, Occidentul colectiv a prins ură pe ea.
S-ar părea că ura este un sentiment irațional, și Europa ar fi trebuit să se vindece deja de ură, însă emoțiile continuă să predomine asupra rațiunii.
Astăzi Rusia este urâtă pentru faptul că a reușit să-și păstreze integritatea, că a reușit să se protejeze ca națiune, este urâtă pentru că în lumea în care cuvântul cheie a devenit instabilitatea, Rusia a reușit, fie și stângaci la început, pe pipăite, să-și găsească propria cale, că a reușit să devină un arbitru care ajută la identificarea unor soluții în cele mai dificile conflicte și crize.
Rusia și-a păstrat propriul sistem de valori, rămânând în același timp absolut deschisă față de restul lumii și a celor provocări pe care le aduc timpurile noi.
Când s-a pus cruce pe noi, crezând că suntem doar o “benzinărie regională”, am zâmbit și ne-am dus să muncim mai departe.
Oricum, noi știm ce și pe cine apărăm și ce și pentru cine facem.
În ceea ce privește rusofobia, evident, nu este plăcut să observăm acest “Dans al Sfântului Vitus” al celor pe care în consideram educați, instruiți și raționali, însă așa cum știe orice medic, o isterie se încheie cu atât mai repede, cu cât i se atrage mai puțină atenție.
La urma urmelor, fiecare are misiunea lui: noi ne construim țara, iar ei o urăsc.
Iar cine este învingătorul în astfel de situații, știe oricine este familiarizat cu istoria Europei, atât a celei vechi, cât și a celei recente.