Elena Karaeva
Astăzi, miniștrii Afacerilor Interne din țările UE urmează să se întrunească ca să discute (cu prezență fizică, ceea ce indică caracterul extraordinar al discuției) ce să facă cu noul flux de imigranți ilegali (de data aceasta din Afganistan), care ar urma să ajungă la granițele comunității în aproximativ 8-12 săptămâni. Nu va trece mai puțin de două, dar nici mai mult de trei luni pentru ca acesta să parcurgă câteva mii de kilometri în căutarea unei vieți mai bune, dar și al unui adăpost, ajungând la hotar cu "paradisul european".
Este adevărat, granițele vor fi închise.
Și aici nu trebuie să ne facem iluzii: atât Germania, care mai are câteva săptămâni până la alegeri, cât și Franța, unde primul tur al alegerilor este programat pentru mijlocul lunii aprilie a anului viitor, se tem cel mai mult de repetarea scenariului de acum șase ani, când cancelarul german Angel Merkel a deschis porțile nu numai ale Germaniei, ci și ale întregii Uniuni Europene.
Atunci, cei aflați la putere la Paris, Berlin și, cel mai important, la Bruxelles și-au făcut iluzii cu privire la capacitățile europenilor de asimilare a milioane de imigranți ilegali. Așa erau și lozincile de atunci (și pârghiile pe care le aveau mass-media pentru a le promova), care în acel moment au reușit să-i prostească pe europenii simpli.
Astăzi, elitele din Europa nu mai dispun de aceste mecanisme, în schimb aud deslușit murmurul unei societăți nemulțumite, care a fost lipsită de propria casă.
Cifrele făcute publice încă acum un an, de influenta casă de sondaje franceze IPSOS, nu lasă nicio îndoială în acest sens: peste două treimi din locuitorii Franței, din cauza afluxului de imigranți ilegali, au încetat să se mai simtă „acasă” în propria țară.
Ieri, cu câteva ore înainte de rușinosul și categoricul eșec al SUA, care înseamnă încheierea prezenței lor de 20 de ani în Afganistan, Franța (împreună cu Marea Britanie), printr-o ultimă încercare de a păstra măcar aparența "planului de evacuare", a inițiat punerea pe ordinea de zi a Consiliului de Securitate al ONU a unui proiect de rezoluție.
Proiectul prevede crearea unei „zone tampon” care, potrivit diplomaților parizieni și londonezi, care au compromis deja tot ceea ce putea fi compromis, ar trebui să permită continuarea „eforturilor de evacuare a afganilor”.
Macron nici nu a reușit să formuleze această propunere, că a și urmat răspunsul reprezentantului talibanilor*, care a spus că cei care astăzi controlează situația din Afganistan nu vor permite nimănui să facă acest lucru, pentru că, „dacă s-ar înregistra o situație similară în Franța, Parisul nu ar saluta amestecul străinilor în afacerile sale interne".
Duminică seară, președintele francez, oferind un alt interviu, deja pentru TF1 (de interviu - în ambele cazuri - este doar vorba, de fapt, jurnaliștii pun întrebările care le-au fost dictate la Palatul Elysee), părea că și-a pierdut atât sclipirea, cât și eleganță. Situația în care s-a pomenit el poate fi descrisă de expresia bine-cunoscută despre dorința de a păstra inocența (valorile „drepturile omului”) și, în același timp, de a dobândi capital politic (pentru a câștiga viitoarele alegeri).
Dar, chiar dacă se află în situația în care fiecare următoare mișcare pe marea „tablă de șah” îi aduce deteriorarea și mai mare a propriei poziții, Macron nu ar fi fost un reprezentant al establishment-ului european actual dacă și-ar fi refuzat luxul să atace, deși ușor camuflat, Rusia (și în același timp China).
Liderul francez a spus următoarele: „în situația actuală, toată lumea ar trebui să își asume responsabilitatea determinată de moment”, chemând (sau amenințând?) Moscova și Beijing la acțiuni coordonate (de cine, apropo?).
Merkel, care este cu 26 de zile înainte de „demobilizare”, dar care, bineînțeles, visează că partidul ei să ajungă primul la linia de sosire la alegerile pentru Bundestag, a luat o poziție mult mai prudentă.
Ea a încercat să evite declarațiile zgomotoase care astăzi în Europa preced de obicei eșecuri ce sunt și mai răsunătoare.
Situația cu asimilarea a un milion și jumătate de sirieni nu pare a fi strălucitoare, indiferent de ce scriu autorii numeroaselor „valuri germane”.
Politica, așa cum credea un alt cancelar german, Otto Bismarck, este arta posibilului.
Judecând după ce spun și fac cei care decid soarta a sute de milioane de alegători din UE astăzi, politica, din arata de a alege o opțiune, de a căuta compromisuri, de a găsi consensul, s-a transformat într-un joc de-a alba-neagra pe peron, prin care sunt mințiți trecătorii întâmplători, care au decis să-și îndeplinească „datoria civică”.