Dragi concetățeni!
În ajunul aniversării a 30 de ani de la independența Ucrainei, ar trebui să vorbim despre drumul parcurs de statul nostru în această perioadă. Ce a câștigat Ucraina și ce a pierdut.
Nu voi evalua acțiunile liderilor țării care au ajuns la putere în conformitate cu prevederile consacrate în Constituția Ucrainei și nu printr-o lovitură de stat, așa cum sa întâmplat în 2014.
După trei decenii, este ușor să vorbim despre ce greșeli au fost făcute și dacă ar fi putut fi evitate.
Fiecare dintre președinți, parlamentari, prim-miniștri și membri ai guvernului au acționat în circumstanțe istorice specifice, pe care nu le-au putut influența întotdeauna, darămite să le schimbe. Cred că acest lucru este valabil nu numai în cazul Ucrainei. În istoria oricărui stat, există atât decizii corecte ale liderilor, cât și greșite.
Important este raportul dintre reușite și eșecuri, dacă a fost sau nu stabilit corect cursul strategic de dezvoltare a statului, fapt care are o influență decisivă asupra politicii sale interne și externe.
În primii ani ai existenței sale ca stat independent, Ucraina s-a mutat în paradigma proceselor specifice majorității țărilor post-sovietice: având o idee vagă a ceea ce trebuie făcut în condițiile prăbușirii URSS, când dreptul națiunilor la autodeterminare a fost transformat în realitate dintr-o simplă declarație.
Cred că nu voi greși dacă voi spune că în primii ani, în timp ce se puneau bazele constituționale ale statului, ne-a salvat inerția legăturilor economice cu fostele republici sovietice, în special cu Rusia ca verigă centrală a complexului economic național general al fostei URSS. Deși această perioadă a intrat în istoria modernă cu definiția „anii nouăzeci”, pentru că anume atunci a ajuns la noi capitalismul „sălbatic”, industria ucraineană a continuat să lucreze în strânsă cooperare cu întreprinderile din Rusia, Belarus, Kazahstan și alte foste republici, asigurând bugetele cu fonduri fără de care statele ar fi intrat în colaps social.
Ulterior, aceste legături economice au început să slăbească. Principalul motiv a fost „occidentalizarea” treptată a politicii externe a Kievului oficial, care a avut loc sub presiunea național-patrioților și a Occidentului.
Politica externă multi-vectorială a devenit un compromis între această tendință și dorința de a menține o cooperare deplină cu Federația Rusă. Ca să fim onești, trebuie să remarcăm faptul că, în condițiile în care egoismul economic a început să predomine în relațiile dintre fostele republici sovietice, iar CSI s-a dovedit a fi incapabil să îndeplinească funcțiile care i-au fost atribuite în calitate de mecanism pentru un nou format al unei uniuni politice și economice, aceasta a fost o decizie corectă a conducerii politice a Ucrainei. Pur și simplu nu exista o altă modalitate de a asigura securitatea națională a țării noastre la acel moment și, așa cum au arătat anii următori ai istoriei noastre, datorită abordării multi-vectoriale am menținut stabilitatea internă. Acest lucru a fost valabil până în 2014.
Nu voi enumera cele mai importante momente din istoria de 30 de ani a independenței noastre, întrucât nu îmi pun sarcina de a descrie calea pe care am parcurs-o din 1991. Cunoașteți evenimentele cheie ale acestei povești la fel de bine ca mine: adoptarea Constituției din 1996, începutul războaielor „gazelor” cu Federația Rusă, Maidanul portocaliu... Voi spune doar că mandatul meu de guvernator, prim-ministru și ulterior de șef de stat a coincis cu o perioadă foarte dificilă.
Încercând să poarte un dialog la egalitate atât cu Occidentul, cât și cu Rusia, țara s-a confruntat în mod constant cu dificultăți ale căror rădăcini stau nu în eșecul nostru de a asigura progresul socio-economic, ci în problemele geopolitice.
Relațiile normale dintre Ucraina și Rusia au fost privite în Occident, în special în Statele Unite, ca un pericol de revenire a Federației Ruse la rolul pe care l-a jucat URSS la vremea sa în politica mondială. Prin urmare, creșterea tensiunii politice interne în Ucraina și escaladarea acesteia într-un conflict deschis între opoziție și guvernare a fost doar o chestiune de timp.
Noi am știut despre această amenințare și am făcut totul pentru a preveni o catastrofă. Noi am asigurat libertatea de exprimare chiar și în acele cazuri în care această „libertate” amenința fundamentele statalității; nu i-am împiedicat pe locuitorii din vest să ridice monumente celor pe care îi considerau eroii lor naționali chiar și cu prețul insultării memoriei istorice a locuitorilor din sud-estul țării; nu am persecutat membrii organizațiilor naționaliste, crezând că aceștia vor aprecia toleranța statului; am închis ochii la multe lucruri ... Nu cred că asta a fost o politică greșită.
Lovitura de stat din 2014 nu a fost rezultatul „moliciunii” noastre. Acesta a fost predeterminată de implementarea proiectului „Ucraina ca anti-Rusia” și, dacă luăm acest postulat ca atare, atunci lucrurile se vor așeza.
Nu cu mult timp în urmă, primul președinte al Ucrainei, Leonid Kravciuk, a spus că cea mai mare greșeală a sa a fost că a crezut în Rusia. Este ciudat pentru mine să aud asta de la un politician care a stat la originea independenței ucrainene. Da, și până în 2014 am avut neînțelegeri cu Rusia, dar le-am rezolvat prin negocieri și concesii reciproce. Adesea acestea erau compromisuri care impuneau partidelor să manifeste o voință politică extraordinară, o dorință de a explica cetățenilor din țările lor de ce conducătorii lor au acționat în acest fel și nu altfel.
Dar am reușit, deoarece din ambele părți a existat o înțelegere a necesității de a merge mai departe prin aprofundarea cooperării reciproc avantajoase în toate sferele relațiilor bilaterale, ceea ce a garantat popoarelor noastre o creștere a prosperității, adică atingerea obiectivului principal al oricărei guvernări responsabile. Datorită acestui fapt, Ucraina a înregistrat buni indicatori de creștere economică, a consolidat componenta socială a politicii sale interne.
Cu un astfel de bagaj, am ajuns la un eveniment care, după cum sa dovedit mai târziu, a devenit declanșatorul demontării Ucrainei pe care o construiam - o țară care a ales calea integrării treptate în economia și politica europeană, menținând în același timp legături tradiționale atât cu Federația Rusă, cât și cu alte republici din fosta URSS. Acest declanșator a fost problema semnării acordului de asociere cu UE. Repet: nu pot evalua deciziile politice ale predecesorilor mei la președinție. Dar am dreptul să apreciez propriile mele acțiuni.
Așadar, sub presiunea opoziției și a Occidentului, ne-am pomenit în situația în care înțelegerea faptului că semnarea acordului de asociere este prematură a dus la dorința oponenților noștri de a promova această decizie cu orice preț. Consecințele acestui lucru nu i-au deranjat, deoarece, în orice caz, responsabilitatea pentru catastrofa socio-economică pe care o vedem astăzi în Ucraina îi revenea puterii de atunci.
Situația a fost extrem de dificilă, cu toate acestea, am decis să amânăm semnarea acestui document din cauza necesității de a analiza mai profund componenta economică a acordului în contextul eliminării posibilelor contradicții, pentru a asigura o cooperare reciproc avantajoasă cu Federația Rusă care îndeplinește interesele naționale ale Ucrainei. A fost această decizie scânteia care a declanșat conflagrația așa-numitei „revoluții a demnității”? Nu. Aceasta a servit ca un semnal pentru începerea preluării ilegale a puterii și a isteriei antirusești, care a devenit în scurt timp coloana vertebrală a politicii externe a Ucrainei.
Sunt profund convins că principala greșeală din istoria noastră de treizeci de ani nu este că am dezamăgit încrederea Rusiei, ci că refuzăm să avem relații de bună vecinătate cu ea.
La prima vedere, inofensiva expresie „Cine nu sare este moscal”, folosită pentru a ajuta la încălzirea protestatarilor de pe Maidan, s-a dovedit a fi de fapt un semnal pentru începutul unei politici de confruntare permanentă cu ea.
La ce a dus acest lucru? La război, la dezbinarea societății ucrainene, la instabilitatea socială permanentă, la cea mai profundă criză economică, la dezmățul organizațiilor naționaliste radicale, la persecuția opoziției, la închiderea canalelor TV care displac regimului.
Acest lucru a dus la faptul că cetățenilor din Donbas li se propune să plece în Rusia dacă nu vor să susțină ucrainizarea violentă efectuată, destul de ciudat, de conducerea rusofonă a statului, iar locuitorilor din Crimeea li se refuză dreptul de a considera peninsula patria lor, pentru că ei ar fi acolo, cică, oaspeți temporari...
În ajunul celei de-a 30-a aniversări a independenței sale, Ucraina s-a pomenit complet dependentă de starea relațiilor ruso-americane, în timp ce își dorea în gând deteriorarea ulterioară a acestora, fapt ce nu corespunde nici intereselor poporului american, nici ale celui rus. Mă doare să vorbesc despre asta, dar este adevărat. Dar ce vom face dacă încă se produce escaladarea? Și acest lucru se va întâmpla cu siguranță. Să construim un zid la granița cu Rusia și acum cu și vecinii noștri din Belarus? Să obosim în continuare Occidentul cu cereri de a accepta imediat Ucraina în UE și NATO, ceea ce el nu dorește să facă din motive evidente?
Mă doare să pun astfel de întrebări retorice în ajunul celei de-a 30-a aniversări a patriei mele, pe care o iubesc sincer. Da, și în timpul guvernării noastre au fost făcute greșeli, uneori destul de grave. Dar, în același timp, Ucraina trăia pașnic, era țara cu cel mai mare teritoriu din Europa. Cetățenii săi nu plecau în masă în străinătate în căutarea unei vieți mai bune, iar populația sa nu scădea vertiginos. Ucrainenii vorbeau limbile lor materne fără teama de a fi acuzați de încălcarea legislației care le restricționează drepturile constituționale. Nu alunecau în sărăcie lucie din cauza tarifelor exorbitante la serviciile comunale.
Este un fapt că oamenii au trăit mai bine sub guvernarea noastră. Și acest fapt este și mai elocvent dacă luăm în calcul actuala sărăcire a ucrainenilor.
Dar, credeți-mă - totul se va schimba. De fapt, pentru asta nu este nevoie de foarte multe lucruri: doar de a vota la alegeri pentru cei care știu să conducă țara, care știu care sunt legile economiei, care apreciază dreptul omului de a vorbi în limba maternă, de a merge la biserică pe care o consideră lăcașul său spiritual, care trăiește în dragoste față de cei apropiați și nu urăște.
Acest lucru se va întâmpla inevitabil. Și nu într-un viitor îndepărtat, ci în perspectiva istorică apropiată. Asa va fi. Știu acest lucru și cred în el. Pentru că eu cred în înțelepciunea poporului nostru, în puterea și dorința lui de a obține o Independență reală.
Cu respect,
președintele Ucrainei în perioada 2010-2014
Viktor Ianukovici