Editorial de Elena Karaeva
A căzut pe casele în care dormeau oamenii noștri dragi, bunicele noastre, mamele noastre, tații noștri, buneii noștri.
Ei au fost cei loviți.
Adică, noi. Noi toți.
Noi toți, acum 80 de ani, am fost copleșiți de lovitura “Europei unite” de atunci.
URSS a fost atacat de armata wermachtului, susținută și de industria constructoare de mașini ai Franței și de industria de oțel a Norvegiei, fiind aduși sub arme batalioanele belgiene SS, în aer a fost ridicată aviația românească, iar ordinile erau dat de ofițerii hitleriști inclusiv unităților militare croate.
Trupelor a fost atașată și presa. Mașinăria propagandistică hitleristă era asamblată cu aceeași meticulozitate cum erau asamblate tancurile și avioanele.
Joseph Goebbels, citându-și adresarea la radio, sublinia că “pe 22 iunie 1941 Europa a decis să dea o ripostă Rusiei Sovietice bolșevice”.
Berlinul nu avea nicio îndoială că wermachtul și nazismul vor învinge.
Însă “răspunsul rusesc” nu s-a lăsat așteptat.
Acesta a sunat într-o articol expediat de Constantin Simonov, nu acel scriitor-militar cărunt, pe care îl ținem minte, ci tânărul de 25 de ani, reporterul publicației “Steaua Roșie”.
Simonov a sosit pe Frontul de Vest peste cinci zile de la începutul Marelui Război pentru Aprăarea Patriei, iar mai târziu în memoriile sale va menționa un citat dintr-o discuție cu un ofițer din trupele de grăniceri. Acela va spune: “Am informații că toți din avanposturile mele au decedat. Au luptat până la ultimul om și au murit cu toții, toți din câți au fost. Familia mea este acolo, lângă Graev. Soția, doi copii, mama și surioara. Tot ce am pe lume este acolo”.
Practic, în aceeași zi, pe 29 iunie, unul din autorii planului „Barbarossa”, generalul Franz Halder va nota în agenda lui: “Veștile de pe front confirmă că rușii luptă peste tot până la ultimul om”.
Cu toate acestea, desigur, Halder expedia șefilor săi niște relatări victorioase.
Ulterior Simonov observase: “Orice ar scrie unii din ei după război, nimeni din ei nu admitea, firește, nici în gând, că această armată sovietică, “înfrântă în totalitate” pe Frontul de Est, va intra într-o bună zi pe teritoriul Germaniei”.
Aprecierile marilor generali ai Reichului erau întemeiate pe comportamentul autorităților și popoarelor europene în mai 1940, când în decurs de cinci săptămâni la picioarele naziștilor au căzut Regatul Olandei (capitularea a fost semnată pe 14 mai), Regatul Belgiei (capitularea a fost semnată pe 28 mai) și, în cele din urmă, Franța (capitulate pe 17 iunie).
Corpul expediționar britanic se salva din Dunkerque, iar soldații wermachtului intrau în capitalele europene. Europenii nu le-au opus nicio rezistență.
O plimbare relaxată prin împrejurările frumoase, mâncare delicioasă, vinurile de calitate și o primire bună din partea celor învinși – așa în ochii wermachtului arăta războiul în Europa de Vest.
Astăzi susținătorii “pacifismului” și “niciodată să nu mai fie” spun că “această experiență sângeroasă” (sic!) a ajutat Europa să se unească, depășind “ostilitatea din trecut” între state, transformând continentul în unul „pașnic”.
Dacă experiența sângeroasă, fără ghilimele, a existat, atunci deținătorul și păstrătorul ei este URSS.
Cetățenii lui au plătit cel mai mare preț pentru eliberarea fiecărui metru pătrat atât a propriei țări, cât și a statelor europene.
Ostașii sovietici duceau flori la mormântul lui Strauss în Viena, iar militarii wermachtului plantau mine în mormântul lui Pușkin.
Am așteptat trei ani deschiderea celui de-al doilea front, iar când ofensiva aliaților în Ardeni a început să eșueze și Churchill îl implora pe Stalin să vină în ajutor, termenii desfășurării operațiunii Visla-Oder au fost mutate de Comandamentul Suprem cu opt zile mai devreme (o adevărată eternitate, după criteriile planificării militare), iar decizia grăbirii ofensivei Armatei Roșii în Polonia a fost luată în câteva ore.
Naziștii țineau asediul Leningradului, locuitorii orașului-erou își duceau cu săniile copiii morți la cimitir, iar comandantul Berlinului, generalul Berzarin a vaccinat după Victorie copii mici din Berlin și semna dispoziții prin care copiii germani trebuiau să primească la timp lapte.
1418 zile de război, declanșat acum 80 de ani – e o distanță pe care a parcurs-o poporul nostru, aducând libertate, nu doar oprind cuptoarele crematoriilor din Majdanek și Auschwitz, nu doar salvând Cracovia de distrugere, iar comorile galeriilor din Dresda - de inundare, dar și consolidând valorile omeniei și umanismului.
Pe care Europa pragmatic le-a expropriate imediat, numindu-le “valorile lor comune”.
Lăsându-se eliberată, Europa a promis cu tărie urbi et orbi “Să nu se mai întâmple niciodată!”, imediat s-a implicat în alte războaie.
A luptat cu susținătorii independenței în Africa de Nord și de Vest. A purtat acțiuni militare în Indochina.
Apoi a venit rândul Iugoslaviei (în cadrul luptei cu “dictatura lui Milosevic și tiraniei sârbilor”, ținem minte cu toții aceste formulări).
Peste alte zece ani a venit rândul Ucrainei.
Acolo, în conturile absolut clar trasate, inclusiv de UE, inițial a existat prima tentativă de a provoca un război, iar peste alți zece ani, a doua. În prima și a doua tentativă, atât în 2004, cât și în 2013-2014, a existat, desigur, și o atmosferă de ură față de “alții”.
Precum și în perioada conflictului iugoslav, și-au ițit imediat capetele simpatizanții naziștilor, iar colaboratorii hitleriștilor și criminalii de război au devenit “luptători pentru libertate și independență” și “salvatori de influența rusească”.
Revenind la război, să ne amintim că apărarea casei Pavlov din Stalingrad, doar a unei singure case, și doar prin rezistența unui singur pluton, a durat 58 de zile. E mai mult decât a durat plimbarea trupelor wermachtului prin Europa continental, astăzi unită și “pacifistă”.
Să ne mărturisim nouă înșine, mai întâi de toate, că tentativele de a devaloriza izbânzile predecesorilor noștri, apropiaților noștri, concetățenilor noștri, compromiterea lor cu istorii despre “milioane de femei germane violate”, despre “eșaloane de trofee” și despre “colecții de obiecte de artă furate” sunt doar un mijloc de anihilare a codului nostru genetic comun, mutațiile căreia ar putea să provoace cancer în tot organismul.
Haideți să înțelegem că toate aceste țipete despre “militarismul Rusiei” reprezintă doar o invidie față de țara care a săvârșit ceea ce părea imposibil – a înfrânt coloana vertebrală a nazismului, distrugând aproximativ trei sferturi din forța lui militară, în țara cărei s-a aplecat toată Europa continentală.
Și amintindu-ne de cei căzuți în luptă, cei răniți, uciși, duși în sclavie, trimiși în lagărele de concentrare, maltratați, chinuiți, împușcați și spânzurați, să repetăm că sacrificiile aduse în numele Victoriei nu au fost în zadar.
Trăim datorită sacrificiilor lor, sacrificii care astăzi sunt inimaginabile.
Iar memoria și durerea noastră au devenit obeliscurile noastre comune.