Cine și de ce provoacă Rusia cu discuții privind aderarea Ucrainei la NATO

Exacerbarea așteptărilor de război în Donbas – adică "atacurile Rusiei" – nu este principala provocare a Kievului.

Editorial realizat de Piotr Akopov

Este mult mai periculos ceea ce a declarat Vladimir Zelenskii marți:

"Noi încercăm să ne reformăm armata și sectorul apărării, dar nu putem opri Rusia numai cu reforme. NATO este singura modalitate de a pune capăt războiului în Donbas. Planul de acțiune pentru aderare (MAP) la NATO va deveni un semnal important pentru Rusia".

Președintele ucrainean a spus acest lucru secretarului general al NATO, lui Stoltenberg și a repetat același lucru în cadrul conversațiilor cu premierul britanic și canadian, desfășurate în aceeași zi. Zelenskii dorește ca în MAP să fie scriși pașii exacți privind integrarea și termenele-limită de aderare la NATO a Ucrainei – care trebuie să fie destul de restrânse. Prim-ministrul său a vorbit recent despre faptul că Ucraina poate adera la Alianță (și la UE) în termen de cinci-șase ani. Reacția publică a statelor NATO la cuvintele lui Zelenskii a fost previzibilă: Washingtonul spune, în linii generale, că el este pentru, dar acest lucru trebuie să fie decis împreună cu toate țările NATO (adică – nu), iar Berlinul informează că, deși "Ucraina are libertatea de a-și alege necesitățile politice, acum nu sunt prevăzuți ulteriori pași în vederea aderării".

Oare Zelenskii crede cu adevărat că Ucraina va fi acceptată în Alianța Atlanticului de Nord? Da – și în asta constă sentința existenței Ucrainei.

Deoarece Ucraina nu poate fi membru al NATO. Da, formată după prăbușirea URSS-ului pe o parte a teritoriului Rusiei istorice, statul Ucraina, pur și simplu, nu poate face parte din Alianța Atlanticului de Nord, care a fost creată de anglo-saxoni după cel de-Al Doilea Război Mondial pentru a se opune URSS-ului. Elitele ucrainene ar putea dori acest lucru, o parte din oameni (poate chiar destul de mare) poate susține acum acest pas, dar acest lucru este imposibil și nu va fi. De ce? Deoarece NATO, în esență, are ca scop principal stăvilirea Rusiei (indiferent de forma în care există), iar Ucraina este o parte a Rusiei istorice.

Dar ei încearcă să transforme Ucraina într-o țară antirusească – deci de ce aceasta din urmă nu poate să facă parte din grupul adversarilor Rusiei?

Deoarece Ucraina, prin însăși natura sa, nu este subiectivă – este un obiect pentru care se luptă Rusia și Occidentul. Occidentul încearcă să ia de la Rusia cea mai importantă parte a teritoriului său, să organizeze cea mai mare redistribuire a frontierelor geopolitice, să "împingă" Rusia spre est. Pentru Rusia, orientarea Ucrainei face parte din categoria chestiunilor non-negociabile: noi, pur și simplu, nu putem permite pierderea a ceea ce reprezintă sursa și baza statalității noastre. Diviziunea temporară în două state (fapt ce a mai existat în istoria noastră) poate fi depășită, dar atlantizarea, adică includerea Ucrainei într-un spațiu geopolitic străin, nu doar european (adică uneori ostil, uneori pur și simplu rezistent Rusiei), ci atlantic (inerent ostil), este absolut inacceptabilă pentru Rusia. Și pentru civilizația rusească ca atare – parte a căreia sunt, fără îndoială, și malorușii, care acum sunt cunoscuți în Ucraina sub forma poporului ucrainean.

Problema afilierii geopolitice a Ucrainei, în acest mod, se încadrează în sfera relațiilor dintre Rusia și Occident – și dacă pentru țara noastră, ea este non-negociabilă, atunci poziția Occidentului nu este atât de principială. Nu în cuvinte, ci în practică.

Este oare Occidentul pregătit pentru o luptă reală cu Rusia pentru Ucraina? Nu, pentru că ceea ce este în joc pentru Rusia, nu este în joc pentru el. Și acest lucru se aplică ambelor părți ale Occidentului – atât anglo-saxonilor, cât și europenilor (adică, de fapt, germanilor). Desigur, Occidentul ar vrea nu numai să transforme diviziunea temporară între Ucraina și Rusia într-una permanentă, ci și să ia Ucraina în propriul lor grup, să o transforme într-o parte a spațiului lor istoric, să o includă în limitele proiectului lor geopolitic. Dar, pentru acest lucru, Occidentul va trebui nu numai să distrugă rezistența Rusiei (lucru care, apropo, este imposibil – dar acesta este un subiect separat) – va trebui să facă o alegere istorică care va afecta viitorul.

Occidentul va trebui să facă o miză strategică pe relațiile ostile cu Rusia – adică pe faptul că, prin ocuparea Ucrainei, el va transforma Rusia într-un stat care este ostil față de el însuși. Nu relații imaginar ostile, așa cum sunt acum ilustrate în războaiele informaționale – ci într-adevăr ostile. Deoarece rușii nu se vor împăca niciodată cu pierderea "mamei orașelor rusești" – și, prin urmare, întreaga strategie a vieții viitoare și planificarea geopolitică a Occidentului în general și a Europei în particular, va trebui să se supună acestui simplu fapt. "Rușii vin întotdeauna pentru banii lor. Și când vor veni, nu sperați că acordurile iezuite semnate de dvs. vă vor justifica", Otto von Bismarck nu a spus niciodată acest lucru (precum și "puterea Rusiei poate fi subminată numai prin separarea Ucrainei de aceasta"), dar cancelarul a scris foarte clar:

"Chiar și cel mai favorabil rezultat al războiului nu va duce niciodată la prăbușirea Rusiei, care se ține pe milioane de ruși credincioși confesiunii grecești. Aceștia din urmă, chiar dacă vor fi separați în urma tratatelor intonaționale, se vor reuni rapid unul cu altul, așa cum își găsesc drumul una spre alta picăturile separate de mercur. Acest Stat indestructibil al națiunii ruse este puternic prin clima sa, prin spațiile sale și prin modestia sa, la fel ca și prin conștientizarea nevoii constante de a-și proteja frontierele. Acest Stat, chiar și după o înfrângere totală, va rămâne creatura noastră, inamicul nostru care va căuta să se răzbune".

Cine în Occident dorește să afle ce este răzbunarea rusească? Cine în Occident crede în posibilitatea acaparării reale, atlantizării Ucrainei? Doar cei foarte naivi și cei care nu cunosc istorie – sau cei cărora nu le pasă de Europa însăși, cei care doresc să-i certe deliberat între ei pe ruși și pe europeni. Există așa persoane în elita atlantică? Desigur, dar cea mai mare parte a actualei elite (inclusiv analiștii cu gândire strategică) înțelege cât de periculoasă este numai ideea de atlantizare a Ucrainei. Periculoasă pentru Europa – în orice calitate. Sub forma Uniunii Europene sau în formatul statelor independente.

În general, construcția reușită – până când – a unei Europe unice, desigur, a influențat simțul realității a unei părți a elitelor europene. Unele dintre ele, fiind atlantiste loiale, au crezut, în general, că totul depinde exclusiv de voința și puterea Occidentului unic – puteți uita de lecțiile istorice și puteți ignora părerea civilizațiilor vecine. Chiar după ce au descoperit criza proiectului atlantist (anglo-saxon) global, cealaltă parte a elitelor europene cred în capacitatea lor de a menține controlul asupra integrării europene – izolându-i pe anglo-saxoni și creând o cetate europeană autosuficientă.

Dar chiar și o astfel de Europă unică independentă (dacă ea, printr-un miracol, va depăși tendințele centrifugale și va subjuga complet statele naționale) nu își va putea permite o lipsă de relații cu vecinul său principal, cu Rusia, nemaivorbind de relații ostile. Alergând după Ucraina pentru a pierde Europa unică? Europenii nu au ajuns, totuși, până la un așa nivel de lăcomie orbitoare.

Ce le rămâne? Speranța că Rusia, cu timpul, va slăbi, va cădea în tulburare – și atunci va avea alte probleme mai importante decât Ucraina. Anume atunci, Ucraina va putea fi luată cu adevărat sub umbrela militaro-politică străină. Dar această speranță slăbește în fiecare an, iar tendințele de dezvoltare atât în ​​Europa, cât și în Rusia – cu atât mai mult tendințele situației globale – fac astfel de calcule din ce în ce mai fantasmagorice.

Prin urmare, europenii, desigur, nu au niciun plan real de a include Ucraina în NATO – la fel cum nu au nicio dorință de a supăra Rusia chiar și cu numai conversații pe această temă. Iar cei din Europa, care sunt gata să ironizeze argumentele rusești privind acceptarea Ucrainei în Alianța Atlanticului de Nord, ar trebui să fie percepuți de europenii înșiși ca niște provocatori reali și foarte periculoși.