Președintele Academiei, mesaj cutremurător despre credință

Președintele Academiei Române Ioan-Aurel Pop a publicat un editorial în care face apologia credinței creștine și arată legătura dintre Biserică, credință și neamul românesc
Sputnik

BUCUREȘTI, 15 dec - Sputnik. În editorialul intitulat ”Geneza națională și credința creștină”, publicat de portalul Basilica.ro, președintele Academiei Românie, Ioan-Aurel Pop arată legătura dintre credință și neamul românesc și îi critică pe detractorii creștinismului.

”Am văzut, cu tristețe, în ultima vreme, că asocierea României și a națiunii române cu credința creștină îi irită pe mulți contemporani, îi supără pe cei „deștepți” ori pe cei care se cred mai „deștepți” decât alții. Am pus cuvântul „deștepți” între ghilimele, fiindcă l-am luat nu în sensul curent contemporan, ci în sensul său originar și primar, acela de „treji” sau „treziți” din „somnul cel de moarte”. „Treziții” îi consideră pe mai toți românii cufundați în acel „somn”. Însă „deștepți” sau „treziți” se consideră pe sine mulți dintre frustrați, mulți dintre cei autosuficienți, fiindcă sunt iritați de mesajele care nu le convin”, își începe președintele Academiei editorialul.

Președintele Academiei arată că el a asociat credința și Biserica noastră cu națiunea și cu Țara Românească din rațiuni mai ales istorice.

Ioan-Aurel Pop arată că Inchiziția din Occident – fără relevanță în lumea răsăriteană bizantină – a aplicat teribilele sale pedepse nu în Evul Mediu, ci la începuturile Epocii Moderne (care începe pe la 1400-1500).

”Gândirea liberă nu a fost nici atunci în largul ei, dar a fost cu adevărat arestată în perioadele mai recente și mai ales în vremea dictaturilor de extremă dreaptă sau de extremă stângă din secolul al XX-lea. Iar românii, spre deosebire de multe alte popoare europene, au trăit patru decenii lungi de comunism, în care credințele și Bisericile au fost crunt persecutate (unele au fost desființate prin lege), în care educația religioasă a fost interzisă, în care manifestările publice ale cultelor (mari ceremonii, pelerinaje, sărbători de hram, sfințiri de biserici etc.) au fost oprite sau poprite”, își continuă el mesajul.

Dar, după evenimentele din decembrie 1989, spune Ioan-Aurel Pop, aceste opreliști absurde au fost abolite și majoritatea românilor au sperat că orice fel de amestec al politicului în treburile cultelor, în manifestările de credință ale cetățenilor ar fi de domeniul trecutului.

Președintele Academiei arată că este absurd să condamnăm regimul comunist, dar să aplicăm în continuare, unii dintre noi, metodele sale discriminatorii și exclusiviste și atrage atenția că nu se poate face polemică publică folosind limbaje suburbane, lovituri sub centură, atacuri la persoană, înverșunări și amenințări.

”Este trist că, la trei decenii de la revenirea în Cetate a libertății de credință și de conștiință, unii o neagă în numele „progresului”. Noi nu știm cum va fi viitorul, dar trecutul românilor s-a construit în mare parte prin idealul creștin, prin tăria credinței și prin forța Bisericii”, pune președintele Academiei punctul pe ”i”.

Ioan-Aurel Pop relatează că această afirmație a sa, ca istoric, i-a deranjat pe unii „toboșari ai vremurilor noi”, care vor neapărat o lume următoare atee, necreștină, automatizată și robotizată, care ar prefera să scoatem orice referință religioasă din viețile noastre și chiar să interzicem/ schimbăm Imnul Național, pentru că acesta cuprinde versuri de genul „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”. Academicianul atrage însă atenția că unii dintre aceștia au pornit polemici fără de principii, pline de umori și de ură, adesea la adăpostul anonimatului, vădind o intoleranță cruntă și o incultură crasă.

Dar el atrage atenția că nu a fost așa mereu și că, în trecut, dincolo de orice orientare politică și chiar grad de cultură, liderii au pus împreună umărul pentru țară, aproape la unison, ca într-o simfonie. Exista parcă atunci un cuvânt de ordine subînțeles: „să nu hulim cele sfinte”, iar între acestea se aflau credința, țara, națiunea, amintește Ioan-Aurel Pop.

„Astăzi, crezându-ne atoateștiutori, nu mai respectăm principii, valori și nici virtuți. Și, evident, nu mai avem respect nici pentru trecut și nici pentru profesioniștii trecutului. Imnul Național exprimă un mare adevăr: cel puțin până la 1848 și cu precădere în provinciile aflate sub dominație străină (unde trăiau mai mult de jumătate dintre toți românii de atunci), mișcarea de emancipare națională a fost condusă de preoți, de „preoți cu crucea-n frunte” ”, face președintele Academiei recurs la istorie.

Președintele Academiei detaliază aceste aspecte și arată că de pe la 1350-1400, românii din Transilvania (iar Transilvania reprezintă azi circa 40% din teritoriul și populația României) nu au mai avut voie să aibă o clasă politică laică în nume propriu, românesc, adică o stare (sau o „națiune”, cum se spunea de la 1500 încoace), cum aveau nobilii (maghiari), sașii și secuii. Așa încât, arată academicianul, liderii politici și religioși ai românilor au fost, de atunci și până în secolul al XIX-lea, clericii ortodocși și, după 1700, ortodocși și greco-catolici, adică slujitorii Domnului de rit bizantin.

Dar, observă el, mulți, contemporani, animați de valorile și realitățile prezentului, au mari dificultăți în înțelegerea și acceptarea acestei realități, iar neînțelegerea lor vine dintr-o prejudecată, anume din neputința de a concepe că separarea oficială dintre laic și religios s-a produs foarte târziu, odată cu ceea ce numim constituționalismul modern.

”Pentru oamenii medievali, atașamentul nețărmurit față de credință și față de Biserică era un comandament de viață, iar viața de atunci nu se putea concepe în afara credinței și a Bisericii. Laicul și religiosul interferau în asemenea măsură încât erau un monolit și formau însăși viața de odinioară. Separarea conștientizată dintre laic (mirean) și religios (confesional) s-a făcut foarte târziu, odată cu separarea constituțională dintre stat și Biserică. Toate cuceririle de drepturi – puține, câte au reușit să obțină românii transilvăneni până la 1848 – s-au făcut sub conducerea clericilor. Drept dovadă, avem măsurile luate de inamici contra acestora”, relatează președintele Academiei.

De exemplu, spune Ioan-Aurel Pop, după căderea și moartea lui Mihai Viteazul, dieta Transilvaniei (din care nu făcea parte niciun român) a decis să rupă legătura cu ambele „principate valahe” și a interzis intrarea în Transilvania a tuturor clericilor de la sud și est de Carpați, pentru că „Tiranul” și „Valahul” (adică Mihai Viteazul) își pregătise „invazia” prin „tainica lucrare a preoților săi care se numesc călugări”.

Președintele Academiei, I.A. Pop – mesaj crucial pentru români

Ioan-Aurel Pop amintește ca sursă lucrarea lui David Prodan, ”Supplex Libellus Valachorum”, dar și pe cea a lui Nicolae Iorga, ”Sate și preoți în Ardeal”.

După cercetări minuțioase, arată academicianul, studiind viața românilor ardeleni cam de pe la 1400 până spre 1800, Nicolae Iorga a constat că preoții au salvat naționalitatea noastră, fapt pentru care le închină lor pomenita carte: „Preoților și învățătorilor din românimea de peste munți, celor prin cari se păstrează neamul în așteptarea viitorului, care atârnă de vrednicia noastră, închină această carte autorul”.

Ce poate să fie mai grăitor pentru rolul elitei noastre bisericești în istorie decât aceste vorbe cu putere maximă ale celui mai important istoric român din toate timpurile?, se întreabă preșdintele Academiei. El observă, în plus, că omagiul este cu atât mai realist cu cât, până târziu, în secolul al XVIII-lea, tot preoții erau și învățători la școlile noastre, ținute nu de statul cel străin (străin de nevoile și de durerile noastre), ci de Biserică și de comunitate.

Ioan-Aurel Pop explică și versurile poetului Andrei Mureșanu, care, când a scris poezia „Un răsunet”, avea în fața ochilor imaginea românilor conduși de liderii lor spirituali și pământești – preoții cu crucile lor pe piept, în inimi și în mâini – în drum spre Blaj, organizați în cete ordonate și disciplinate.

”Andrei Mureșanu a văzut cum, cu respect și smerenie, zecile de mii de români se uitau la copreședinții Adunării Naționale de la Blaj, din mai 1848, adică la episcopii Andrei Șaguna și Ioan Lemeni, ca la izbăvitorii lor, ca la liderii capabili să-i scoată la liman. De-aceea și nu din vreo fantezie de literat, poetul a i-a pus în vers pe „preoții cu crucea-n frunte” ”, ia academicianul apărarea Imnului Național.

El mai spune că vede în jurul său semeni care repudiază și condamnă credința creștină, care atacă Biserica (Bisericile), care ar vrea să-i vadă și să-i facă pe toți oamenii de altă credință decât cea pe care o au, sau atei, sau nihiliști, sau neomarxiști.

”Am auzit deunăzi un „analist” imberb decretând că un om inteligent nu poate să fie credincios. Atunci trebuie să acceptăm că o armată de savanți, de la Copernic, Galileo Galilei, Blaise Pascal, Francis Bacon, Johann Kepler și până la Newton, Leibniz, Maxwell, Kelvin sau Pasteur au fost proști, căci lipsa de inteligență înseamnă, în limbaj popular, prostie”, îi critică el pe noii ideologi ai ateismului.

Ioan-Aurel Pop mai observă că unii dintre criticii credinței și ai Bisericii ar vrea nu numai să facă lumea de azi „progresistă” și să ne cioplească pe toți după chipul și asemănarea lor, dar fac eforturi să schimbe și istoria care nu le convine, ceea ce seamănă a dictatură, a intoleranță, a discriminare.

”Oare pentru asta să fi luptat „aproapele nostru” la 1848, la 1918, la 1989, pentru mutilarea prezentului și pentru modificarea trecutului, în acord cu voința unor grupuri marginale și animate de ură? Oare pentru asta să fi murit în închisorile comuniste atâția intelectuali de-ai noștri creștini ortodocși, greco-catolici și de alte confesiuni?”, se întreabă Ioan-Aurel Pop.

El amintește că nu numai în Evul Mediu ci și în Epoca Modernă, românii au fost conduși de preoți, călugări, de ierarhi vrednici și că hotărârea de unire de la Alba Iulia a fost citită de ierarhul greco-catolic Iuliu Hossu, iar un alt ierarh, cel ortodox, Miron Cristea a însuflețit mesele îmbrățișându-și „fratele” și spunând:  „Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români!”.

În încheiere, Ioan-Aurel Pop atrage atenția că judecățile și prejudecățile prezentului nu ne dau cuvânt să blamăm ori să falsificăm trecutul.

”Dacă ne-am eliberat doar ca să proferăm blesteme și să punem stigmate, ne amăgim cu o falsă libertate. Libertatea noastră nu înseamnă limitarea libertății celorlalți, ci înseamnă înțelegere, acceptare, bunăvoință, iubire și bunătate”, este cuvântul de final al președintelui Academiei Române.