Igor Ivanenko
În robia nomazilor nogai au ajuns până la 40 de mii de moldoveni (aproximativ 6 la sută dintre locuitorii țării). Această incursiune nu ar fi avut loc fără intrigile regatului Prusiei, predecesorul Imperiului German.
Să ne amintim de acele evenimente și să analizăm vicleniile politicii europene de la mijlocul secolului XVIII.
Există un vinovat concret de această tragedie. E reprezentantul dinastiei de hani a tătarilor din Crimeea, Qırım Geray. În vara anului 1758, acesta a condus o revoltă a nogailor edisani (transnistreni) și a celor din Bugeac și și-a adjudecat tronul de han. Logica acțiunilor lui era determinată de faptul că hoardele nogailor reprezentau principala forță a hanatului Crimeii și cel care se bucura de susținerea lor controla Bahcisaraiul.
Prima jumătate a secolului XVIII a devenit o perioadă complicată în relațiile din triunghiul: Imperiul Otoman – Hanatul Crimeii – Hoardele nogailor. După războaiele cu statele din “Liga Sfântă” (inclusiv cu Rusia), sultanul era nevoit să le interzică hoardelor din hanatul Crimeii să năvălească în statele europene vecine. Totodată, jafurile și sclavia erau o importantă sursă de venit pentru nomazi.
Acest lucru a dus la scăderea loialității hoardelor nogaie față de Istanbul. Au fost înregistrate tentative de trecere a lor sub autoritatea altor suzeran. În 1703 și 1712 chiar și hanul Devlet Giray al II-lea a expediat în Petersburg o scrisoare prin care anunța disponibilitatea Crimeii de a trece sub oblăduirea lui Petru I. E interesant că acest mesaj era transmis prin intermediul moldoveanului Alexandru Davidenco.
Odată ce Imperiul Otoman nu mai era în stare să asigure hoardele hanatului Crimeii cu bogate trofee de război, acestea se răsculau periodic împotriva autorităților centrale. Principala sursă de “alimentare” pentru toată regiunea nordică a Mării Negre devine principatul Moldovei, vasal al Turciei.
Sub pretextul apărării Moldovei de pericolele din afară, hanatul Crimeii a impus un bir greu – “banii de aramă”. O dare separată pleca din Iași spre hoarda din Bugeac. Volumul total al plăților regulate pentru tătari și nogai, spre mijlocul secolului XVIII, constituia aproximativ 12,5 mii de piaștri. În expresie nominală, suma era de trei ori mai mare decât le plătea otomanilor Ștefan cel Mare.
De fiecare data când hanul își vizita moșiile din Bugeac, domnitorul Moldovei era nevoit să ofere peșcheșe. Astfel, în 1742, Selâmet I Geray, trecând prin Bugeac spre Turcia, a primit un peșcheș din partea lui Constantin Mavrocordat. Acesta a fost oferit de o întreagă delegație de boieri.
Totuși, Borjigin (hanii din Crimeea erau considerați urmași ai lui Ginghis Han) s-a arătat nemulțumit de acest dar. Moldovenii au fost nevoiți să-și spele păcatul în Istanul. La o nouă audiență la han a fost oferite 60 de samuri și “pe lângă bani, blănuri de râs”. În același an, domnitorul a fost nevoit să majoreze birul în țară.
Când Qırım Geray a ridicat răscoala tătarilor din Bugeac și Edisan, a cerut Moldovei “bani și ceva cojoace”. În plus, a amenințat Istanbulul cu arderea grânelor moldovenești, care alimentau capitala otomană, în cazul în care nu i se va oferi tronul de han.
Între timp, în 1758, la Iași a avut loc o criză a puterii. Domnitorul precedent a fost mazilit, iar noul domnitor nu a sosit din Istanbul. Boierii au propus o răscumpărare, însă reprezentanții noului domnitor i-au refuzat pe solii lui Qırım Geray. Anume în acest moment în relațiile dintre tătari și moldoveni au intervenit diplomații germani.
Cu doi ani înainte, în Europa a izbucnit războiul de șapte ani, pe care unii îl mai numesc și războiul mondial “zero”. A fost un prim conflict militar, acțiunile căruia s-au desfășurat simultan pe trei continente. Alianței Prusiei și Angliei i se opune uniunea „a trei muieri” (așa cum o numea regele prusian Friedrich al II-lea). În acest fel, el își exprima disprețul față de conducătoarele de facto ale celor trei state inamice ale Prusiei (Austria, Rusia și Franța): împărătesele Maria Tereza și Elizaveta Petrovna, precum și Madame de Pompadour.
Pentru a distrage o parte a forțelor Austriei de la acțiunile militare cu Prusia, regele Friedrich a decis să-i împingă pe tătari la o demonstrație de forță în Moldova, la frontiera cu Transilvania (aflată sub controlul Vienei). Agenții germani i-au propus lui Qırım Geray sprijinul politic și resurse financiare din partea regelui, de care avea nevoie.
De soarta Moldovei politicienilor le nu păsa deloc. Aceștia își propuneau doar să intensifice presiunile psihologice asupra austriecilor, iar pentru asta năvălirea tătarilor trebuia să fie cât mai cruntă.
La mijlocul lui septembrie 1758, mari forțe ale nogailor s-au concentrat la Căușeni, iar apoi au pătruns în regiunea dintre Prut și Nistru a Moldovei. Numărul năvălitorilor se ridica la peste 80 de mii. Interesul față de această operațiune era atât de mare, încât hoardelor vestice ale hanatului din Crimeea li s-au alăturat și consângenii lor de la Marea Azov.
Trecând peste Prut, principalele forțe ale nomazilor au ajuns la porțile Focșanilor, prin care intenționau să pătrundă în Țara Românească. Speriat, domnitorul muntean a oferit 50 de mii de lei pentru a scăpa de năvală. Apoi, hoardele s-au îndreptate spre Nord și Nord-Est.
Nogaii au ocupat o mare parte a Moldovei, jefuiau, ardeau case și ucideau localnicii. Familiile de țărani își abandonau casele și se retrăgeau în păduri, boierii se ascundeau în Carpați. Chiar și capitala țării era amenințată de ocupație.
Năvala a durat două săptămâni, până la sfârșitul lui septembrie. În timp ce tătarii de Edisan jefuiau ținuturile de Vest, tătarii din Bugeac operau la est de Prut. Echipe speciale erau responsabile de transportarea lucrurilor furate, robilor și vitelor. Numărul oamenilor luați în robie în Țara Moldovei (care avea o populație de 700 de mii de oameni) a fost imens, iar numărul celor uciși nici nu a fost numărat. Cirezile de vite furate au fost “fără număr”. Ceea ce nu puteau lua cu ei, era nimicit.
Poarta Otomană a pierdut orice posibilitate de a-i pune la respect pe nogai. Între timp, se răsculase și hoarda din Cuban. Prusienii promovau insistent candidatura lui Qırım Geray pentru funcția de han al Crimeii. În cele din urmă, sultanul a fost nevoit să-l accepte.
S-ar părea că odată ajuns pe tron Qırım Geray ar fi devenit mai indulgent față de moldoveni. Sub presiunea turcilor, acesta a promis să răscumpere daunele aduse de nogai. Cu toate acestea, când delegația de boieri a venit la han pentru alcătuirea registrului cu pierderile suferite, au fost aruncați în temniță. Fiind prizonieri, trimișii Moldovei au fost nevoiți să accepte minimizarea pagubelor.
Nici chiar aceste recompense, reduse semnificativ, Moldova nu a mai primit. Demnitarii hanatului au tergiversat luarea deciziilor, în timp ce rudele celor luați în sclavie își răscumpărau apropiații cu propriii bani.
Fără niciun fel de mustrări de conștiință, Qırım Geray a cerut oficial să i se ofere biruri, luând în considerație statutul său. Așa cum comunica consulul francez în Crimeea, peste un an de la acele evenimente tragice domnitorul Moldovei a trimis lui Borjigin o sumă aparte de bani și alte daruri cerute.
Domnia acestui han a fost precum o beznă îndelungată înaintea unui răsărit. Căușenii au devenit reședința preferată a lui Qırım Geray. Aici el își petrecea mai mult timp decât în Tavria. Pentru organizarea unei curți somptuoase, în capitala basarabeană a hanatului au fost aduși meșteșugari moldoveni: fierari, cizmari, croitori și tâmplari.
Costisitoare erau întreținerile orchestrei hanului, crearea unor opere de arhitectură în stilul “Rococo de Crimeea”. Au sporit semnificativ poftele financiare ale anturajului hanului. Binevoința unor demnitari importanți din Crimeea era răsplătită din gros nu doar de domnitori, dar și de boieri, iar povara cădea pe spatele moldovenilor.
Soarele eliberării Moldovei de sclavia tătară, așa cum se cuvine, a venit din răsărit. În 1768, când s-a declanșat un nou război ruso-turc, Qırım Geray și-a adus hoardele în guberniile de sud ale Rusiei, intenționând să repete scenariul năvălirii în Moldova de acum zece ani. Însă, în calea acestuia, în apropiere de Elizavetograd (actualul Kropivnițki) se afla noua provincie militară rusă – Noua Serbie.
O parte semnificativă a locuitorilor de aici o constituiau moldovenii refugiați în 1758, după năvala tătarilor în Moldova. Tătarii nu au reușit să ocupe capitala provinciei și s-au mărginit la jafurile unor sate mici.
În acea incursiune, oastea de 200 de mii de ostași a reușit să înrobească până la 2 mii de oameni, fiind nevoită să se retragă rapid. Cu toate acestea, autoritățile ruse au considerat că pierderile sunt foarte mari.
Rezidentul de pe lângă han baroul Tott a descris amănunțit transportarea de către tătari a „cărnii vii” în acea incursiune, care, probabil, e valabilă și pentru năvălirile în Moldova: “În sacii legați de șa erau copii, ale căror capete se ițeau. În fața călărețului stătea fiica, în spate – mama, pe calul de alături – tata și fiul”.
Qırım Geray, care l-a dezamăgit pe sultan și a fost abandonat de aliații săi germani, a fost otrăvit la reședința lui de la Cahul, după revenirea din campania în Rusia. Nu l-a ajutat nici darul de 600 de sclave trimise la Istanbul.
La retragerea tătarilor de Crimeea, în Basarabia au intrat trupele rusești, conduse în 1770 de legendarul Piotr Rumeanțev. Profitând de faptul că boierii moldoveni au jurat credință împărătesei Ecaterina a II-a, rușii controlau doar nordul Moldovei, iar hoardele hanatului de Crimeea din nou au năvălit pe pământurile țării (aceasta fiind ultima lor incursiune).
De această dată, au reușit să ia în sclavie până la 16 mii de oameni. În condițiile unui război cu nomazii, țăranii și orășenii au opus rezistență tătarilor, intrau în rândurile armatei rusești.
În aprilie 1770, după primele victorii ale rușilor în Basarabia, boierii și clericii moldoveni i s-au adresat Ecaterinei cu rugăminte de a-i izgoni cu totul pe tătari din Bugeac. În vara aceluiași ani, în lupta de la Cahul, oștile rusești ale lui Rumeanțev au înfrânt o numeroasă armată otomană. Marele vizir și hanul de Crimeea au fost nevoiți să fugă peste Dunăre. Cea mai mare parte a hoardei din Bugeac a fost nevoită să-i urmeze, iar căpeteniile clanurilor rămase pe lângă Bender au jurat credință Rusiei și s-au strămutat în regiunea Azov.
Prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 1774, Rusia a obținut un coridor între Nipru și Bugul de Sud, care a devenit o barieră sigură în fața unor noi năvăliri în Basarabia.
Așa a luat sfârșit jugul tătar al Moldovei, cu cele mai inumane forme de jaf și exploatare. Desigur, urmau alte patru decenii de dominație otomană între Prut și Nistru, însă și aceasta a fost eliminată cu ajutorul armatei rusești, oferind o oportunitate basarabenilor să se dezvolte fără a se teme de amenințări din afară.