BUCUREȘTI, 9 iun - Sputnik, Dragoș Dumitriu. Fără îndoială, Adrian Năstase este diplomatul și liderul politic cu cel mai important rol în istoria de după 1990. Nimeni nu ajunge la nivelul importanței sale în relațiile cu UE, NATO sau statele de la Marea Neagră.
Năstase a fost un factorul decisiv în aderări și tratate internaționale, în crearea noilor diplomați, a pregătirii prezenței românești internaționale până în 2004, deci în anii în care România încerca să-și câștige din nou o poziție internațională, ca actor, nu ca figurant, așa cum a devenit după căderea marelui om politic.
De ce a căzut Adrian Năstase? Sunt multe de spus, dar nici un argument nu este întru binele României. Ce ar fi însemnat, în 2004, un om politic puternic și independent în fruntea României, în condițiile redeșteptării de la Moscova, prin apariția lui Putin în 2000, și avansul fulminant al Chinei sub Hu Jintao, începută în 2003-2004?
Cu siguranță, Deep State-ului american și structurilor internaționale, reprezentate de NATO, nu le convenea un om puternic, pregătit și independent, care să conducă 10 ani România pe principiul priorității propriului joc național – nu al altor structuri – și al construirii capitalului autohton. Nu, lor le-au trebuit Băsescu și Iohannis, personaje butaforice precum Geoană și Crin, în drum către momâi tip Orban sau Marcel.
În rest, cine a mai mișcat a ajuns la pușcărie, precum elita PSD, ori pe-aproape, precum ”micul Titulescu” și echipa lui.
Dar, destul cu preambulul – problem e că acum Adrian Năstase face un demers pe care l-aș numi… mai mult decât fulminant, pentru că aruncă în aer uriașa minciună care este NATO. Mai precis, el demonstrează, cu documente faptul că NATO nu este ”apărare și siguranță” – ci… încălcarea angajamentelor și extindere imperialistă.
Într-un amplu text, preluat în mare parte de pe site-ul National Security Archive al Universității George Washington - Năstase publică documente declasificate care arată fără dubii asigurările de securitate împotriva extinderii NATO pe care liderii organizației, ai SUA și ai Occidentului le-au oferit lui Mihail Gorbaciov și liderilor URSS.
Printre cei care au dat asigurări sunt James Baker, George Bush sr, Hans Dietrich Genscher, Helmuth Kohl, Robert Gates, Francois Mitterand, Margaret Thatcher, Douglas Hurd, John Major și Manfred Woerner.
Secretarul de stat SUA promitea în 1990: ”Nici un inch către est”
Adrian Năstase punctează de la început printr-o întrebare clară: ”Cine ce a promis și cui în privința extinderii NATO?”. Și iată răspunsul, pe scurt:
”Faimoasa expresie – ”nici un inch către est” – rostită de Secretarul de Stat american, James Baker, cu privire la extinderea NATO, în cadrul întâlnirii sale cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov, la 9 februarie 1990, a fost doar o parte a cascadei de asigurări pe care liderii occidentali le-au dat acestuia și altor oficiali sovietici de-a lungul procesului unificării germane, în 1990 și 1991, conform unor documente declasificate americane, germane, britanice și franceze”, postate pe site-ul National Security Archive al Universității George Washington.
Iar din documente rezultă fără dubii că ”numeroși lideri luau în calcul și respingeau, la începutul lui 1990 și chiar în 1991, aderarea țărilor din Europa Centrală și de Est la NATO”, dar și că discuțiile privind NATO, în contextul unificării germane, ”nu se limitau strict la statutul teritoriului est-german”.
”Prin urmare, acuzațiile sovieticilor și rușilor ulterioare de a fi fost induși în eroare erau justificate, ele regăsindu-se în memorandumuri și teleconferințe ale epocii, la cele mai înalte niveluri”, arată studiul.
Mai mult, se spune în studiul citate de fostul premier român, documentele întăresc chiar criticile fostului director al CIA, Robert Gates, de ”a insista cu extinderea NATO către est (în 1990), când Gorbaciov și alți oficiali fuseseră determinați să creadă că acest lucru nu se va petrece”.
”Fraza-cheie, susținută de documente, este ”fuseseră determinați””, subliniază Adrian Năstase.
În fapt, notează studiul, chiar președintele George H.W. Bush ”îl asigurase pe Gorbaciov, în timpul Summit-ului de la Malta, din decembrie 1989, că Statele Unite nu vor profita de revoluțiile din Europa de Est (”Nu am sărit Zidul Berlinului”), pentru a afecta interesele sovietice”.
”Dar, la acel moment, nici Bush, nici Gorbaciov (sau Cancelarul german Helmut Kohl) nu se așteptau ca prăbușirea Germaniei de est și unificarea germană să se petreacă atât de repede”, consideră Adrian Năstase – poate singura apreciere care ar trebui privită dincolo de memoriile fostului lider sovietic și declarațiile fostul președinte al SUA.
Asigurarea principală: ”NATO trebuie să excludă o extindere a teritoriului său către est”
Urmează un set de declarații, relatări, mărturii – pe care le puteți citi integral pe blogul lui Adrian Năstase, inclusiv trimiteri la documente. Mă voi rezuma la a prezenta numai câteva pasaje.
- pe 31 ianuarie 1990, când ministrul german al afacerilor externe, Hans-Dietrich Genscher, a rostit o alocuțiune la Tutzing, în Bavaria, pe tema unificării germane. ”Ambasada americană de la Bonn (vezi documentul 1) a informat Washingtonul că Genscher a arătat clar că ”schimbările din Europa de Est și procesul unificării germane nu trebuie să afecteze interesele de securitate sovietice”. Prin urmare, NATO trebuie să excludă o ”extindere a teritoriului său către est, inclusiv prin a se apropia de frontierele sovietice”.
- Telegrama de la Bonn mai nota și propunerea lui Genscher de a lăsa teritoriul est-german în afara structurilor militare ale NATO, chiar și în cadrul unei Germanii unificate. Această idee a unui statut special pentru teritoriul RDG a fost oficializată și în Tratatul privind unificarea Germaniei, semnat la 12 septembrie 1990.
- Formula privind ”apropierea de frontierele sovietice” nu apare în tratat, ci în nenumărate memorandumuri sau convorbiri între sovietici și interlocutori occidentali de la cel mai înalt nivel (Genscher, Kohl, Baker, Gates, Bush, Mitterrand, Thatcher, Major, Woerner și alții), prin care se oferă asigurări privind protejarea intereselor de securitate sovietice și includerea URSS în noile structuri de securitate europene.
- Cele două chestiuni sunt legate însă nu reprezintă același lucru. ”Analizele ulterioare le-au amestecat uneori, pretinzând că discuția nu se referea la întreaga Europa. Documentele publicate arată clar că, de fapt, chiar la asta se refereau”, comentează Năstase.
- Formula Tutzing” a devenit instantaneu subiectul central al unui tumult de discuții diplomatice importante în cele zece zile care au urmat, perioada dinaintea întâlnirii cruciale din 10 februarie 1990, de la Moscova, dintre Kohl și Gorbaciov, când liderul german a obținut acordul sovietic de principiu privind unificarea germană în cadrul NATO, atâta vreme cât NATO nu se va extinde către est.
- Discuțiile premergătoare asigurării lui Kohl abordaseră explicit chestiunea extinderii NATO, cea a statelor central și est-europene și modul în care sovieticii puteau fi convinși să accepte unificarea germană.
- la 6 februarie 1990, când Genscher se întâlnea cu ministrul britanic al afacerilor externe, Douglas Hurd, arhivele britanice notează că Genscher ar fi afirmat că ”rușii trebuie să fie, oarecum, asigurați că, de exemplu, dacă guvernul polonez va părăsi, într-o bună zi, Pactul de la Varșovia, ei nu vor deveni membri NATO a doua zi”.
- În întâlnirile cu Eduard Șevarnadze, la 9 februarie 1990 și în cea cu Gorbaciov, secretarul de stat SUA James Baker a repetat de trei ori ”celebra formulă ”nici un inch către est”” (în cursul acestei întâlnirii cu Gorbaciov).
- Baker ”a fost de acord cu declarația lui Gorbaciov că ”extinderea NATO este inacceptabilă”” și a afirmat că ”nici președintele, nici eu nu dorim să obținem avantaje unilaterale de pe urma proceselor care au loc” și că americanii au înțeles că ”este important nu doar pentru Uniunea Sovietică, ci și pentru alte state europene să existe garanții că Statele Unite își vor menține prezența în Germania în cadrul NATO, nici un inch al jurisdicției militare actuale nedeplasându-se spre est”.
- Cancelarul vest-german l-a asigurat pe Gorbaciov, la 10 februarie 1990: ”Credem că NATO nu trebuie să își extindă sfera de activitate”, dar notează Năstase, ”după această întâlnire, Kohl nu-și putea ascunde bucuria față de acordul de principiu al lui Gorbaciov față de unificarea germană și, urmare principiului de la Helsinki conform căruia statele își aleg singure alianțele, așa și Germania va alege NATO”.
- Pe 8 mai 1990, la Moscova, Baker i-a prezentat lui Gorbaciov cele ”nouă puncte” care includeau ”transformarea NATO, întărirea structurilor europene, păstrarea statutului ne-nuclear al Germaniei și luarea în considerare a intereselor de securitate sovietice”.
- Baker: ”Înainte de a spune câteva lucruri despre chestiunea germană, doresc să subliniez că politicile noastre nu urmăresc să separăm Europa de Est de Uniunea Sovietică. Am mai avut această politică. Astăzi ne interesează să construim o Europă stabilă, iar acest lucru să îl facem împreună cu dumneavoastră”.
- François Mitterrand ”era de altă părere decât americanii, chiar contrară, așa cum reiese din ceea ce i-a spus lui Gorbaciov la Moscova, la 25 mai 1990”, notează Adrian Năsatse. Mitterand spunea că ”el, personal, ar fi în favoarea unei dezmembrări graduale a blocurilor militare”;
- Dar, notează Năstase, Mitterrand a continuat valul de asigurări, declarând că Occidentul ar trebui ”să creeze condiții de securitate pentru voi, precum și o securitate europeană, ca un ansamblu”.
- Mitterrand i-a scris imediat lui Bush o scrisoare (care începe cu ”Cher George”), în legătură cu convorbirea sa cu liderul sovietic, în care afirmă că ”acesta nu va refuza cu siguranță să descrie în amănunt garanțiile pe care are dreptul să le aștepte în privința securității țării sale”.
- Summit-ul de la Washington, din 31 mai 1990, ”Bush s-a dat peste cap să îl asigure pe Gorbaciov că o Germanie membră a NATO nu va fi îndreptată împotriva URSS: ”Crede-mă, nu împingem Germania către unificare și nu suntem noi cei în măsură să stabilească ritmul acestui proces. Și, desigur, nu avem nici cea mai mică intenție, nici măcar în gând, să facem rău Uniunii Sovietice în vreun fel. De aceea suntem pentru unificarea Germaniei în cadrul NATO, fără a ignora contextul mai larg al CSCE și luând în considerare relațiile economice tradiționale dintre cele două state germane. Un astfel de model, în viziunea noastră, corespunde și intereselor sovietice”.
- ”Doamna de Fier” a contribuit și ea, după Summit-ul de la Washington, în cadrul întâlnirii cu Gorbaciov, de la Londra, la 8 iunie 1990, scrie Năstase, subliniind că ”Thatcher a anticipat mișcările pe care americanii (cu sprijinul ei) urmau să le facă, în timpul conferinței NATO de la începutul lui iulie, pentru a-l susține pe Gorbaciov, descriind transformarea NATO într-o alianță mai mult politică și mai puțin militară”.
- Thatcher i-a spus lui Gorbaciov: ”Trebuie să găsim căi pentru a da Uniunii Sovietice încrederea că securitatea ei este asigurată… CSCE ar putea fi atât o umbrelă, cât și forumul care ar permite participarea deplină a Uniunii Sovietice la dezbaterea privind viitorul Europei”.
- Referindu-se la această declarație a premierului britanic, Kohl i-a spus lui Gorbaciov la Moscova, pe 5 iulie 1990, când lucrau asupra acordului final privind unificarea germană: ”Știm ce o așteaptă pe NATO în viitor și cred că acum știți și dumneavoastră”.
- În convorbirea telefonică din 17 iulie cu Gorbaciov, Bush ”a dorit să întărească succesul discuțiilor liderului sovietic cu Kohl și mesajul Declarației de la Londra”, notează Năstase, consemnând explicație lui Bush: ”Ceea ce am încercat să facem a fost să luăm în considerare preocupările dumneavoastră pe care ni le-ați exprimat mie și altora, și am făcut-o în următoarele moduri; prin declarația privind neagresiunea; prin invitația de a veni la NATO; prin acordul de a deschide NATO unor contacte diplomatice regulate cu guvernul dumneavoastră și cu cele din țările est-europene; (…) ne-am schimbat fundamental abordarea privind forțele nucleare și convenționale. Am exprimat ideea unei CSCE extinse, mai puternice, cu noi instituții în care URSS poate fi parte a noii Europe”.
Concluzia: ”Gorbaciov a fost de acord ca urmare a acestui val de asigurări”
Ei bine, concluzia din documentele prezentate de Adrian Năstase este clară: ”Documentele arată că Gorbaciov a fost de acord cu unificarea germană în cadrul NATO, ca urmare a acestui val de asigurări și pe baza propriei sale analize că viitorul Uniunii Sovietice depindea de integrarea în Europa, în care Germania va fi actorul decisiv”.
”El și cei mai mulți dintre aliații săi au crezut că o versiune a unei Case europene comune era încă posibilă și ar putea determina transformarea NATO într-o structură mai inclusivă și mai integrată a spațiului european, că aranjamentele de după Războiul Rece vor ține cont de interesele sovietice de securitate. Că alianța cu Germania nu doar că va învinge Războiul Rece, ci va revoluționa moștenirea Marelui Război pentru Patrie”.
Iar, această convingerea avea să fie întărită și de promisiuni și asigurări ulterioare:
- propunerea Departamentului Apărării, din 25 octombrie 1990, era ca ”ușa să fie lăsată întredeschisă” iar ”viziunea Departamentului de Stat era că extinderea NATO nu era de actualitate, pentru că nu era în interesul Statelor Unite să organizeze ”o coaliție anti-sovietică” ce s-ar putea întinde până la frontiera URSS și, nu mai puțin important, ”pentru că ar putea anula evoluțiile pozitive din cadrul Uniunii Sovietice”.
- către sfârșitul lui martie 1991, primul Ministru John Major l-a asigurat personal pe Gorbaciov: ”Nu discutăm despre întărirea NATO”.
- ”când ministrul sovietic al apărării, Mareșalul Dmitri Yazov, l-a întrebat pe Major despre interesul liderilor est-europeni de a adera la NATO, acesta i-a răspuns: ”Acest lucru nu se va întâmpla”, notează Năstase.
- când deputații ruși din cadrul Sovietului Suprem au venit la Bruxelles să viziteze NATO și s-au întâlnit cu Secretarul General Manfred Woerner, în iulie 1991, acesta din urmă le-a spus: ”Nu trebuie să permitem (…) izolarea URSS de comunitatea europeană”.
- ”Potrivit unui memorandum, ”Woerner a subliniat că NATO Council și el personal sunt împotriva extinderii NATO (13 din 16 state membre NATO susțin această poziție)””, consemnează documentele.
Concluzia studiului citat de Adrian Năstase este clară: ”Gorbaciov a mers până la finalul Uniunii Sovietice crezând în asigurarea că Occidentul nu amenința securitatea acesteia și că nu va permite extinderea NATO”.
În schimb, arată studiul, ”dizolvarea URSS a fost provocată de ruși (Boris Elțîn și consilierul său Genadîi Burbulis), împreună cu foști lideri de partid din republicile sovietice, în special din Ucraina, în decembrie 1991”.
Studiul arată că Războiul Rece se terminase demult și americanii au încercat să țină unită Uniunea Sovietică (vezi discursul lui Bush ”Chicken Kiev”, de la 1 august 1991) – iar ”extinderea NATO avea să aibă loc peste mulți ani, când aceste dispute aveau să izbucnească din nou și noi asigurări aveau să îi fie date liderului rus Boris Elțin”.
Desigur, studiul NS Archive se încheie cu această concluzie… dar o alta este evidentă – înșelăciunea care a stat la baza evoluțiilor majore din lume, prin extinderea exagerată a NATO, tensionarea mondială – și tentativa de izolare a Rusiei și a aliaților acesteia, contrar asigurărilor mincinoase ale Occidentului, în veșnica sa tendință imperialistă.
***
O constatare – Adrian Năstase publică acest studiu exact când în Parlament urmează să fie votată ”Strategia Națională de Apărare 2020-2024”. O strategie care, în premieră, aproape că scoate din joc rolul structurilor române – și pune în prim plan interesele NATO și mijloacele NATO. Coincidență – sau încercare de deșteptare?
Epilog: ”O prostie fără margini, ci și un potențial pericol de o gravitate letală”
În acest sens, în final îl voi cita pe jurnalistul Sorin Roșca Stănescu, poate cel mai important analist pe tema serviciilor secrete și securității naționale:
„Strategia națională de apărare trebuie însă respinsă dintr-un cu totul alt motiv. Ea pune între paranteze securitatea statului român, siguranța cetățenilor săi, precum și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale acestora. Acolo se precizează negru pe alb cum că „garantul principal al securității României este Alianța Nord-Atlantică”. Niciun alt stat în istorie nu a mers atât de departe încât să accepte teza conform căreia principalul garant al propriei securități se află undeva în afară. (…) A pune siguranța și suveranitatea statului român pur și simplu la cheremul unei alianțe, reprezintă nu numai o prostie fără margini, ci și un potențial pericol de o gravitate letală”.
Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova