BUCUREȘTI, 25 dec - Sputnik, Dragoș Dumitriu. Sufletul bătăliei pentru aflarea adevărului în cazul fetelor dispărute de la Caracal, Alexandru Cumpănașu abandonează pentru o clipă stilul dur – și se transformă într-un poet sensibil.
”De Crăciun suntem cu gândul la tine, îngerașul nostru, al tuturor românilor!”, scrie Cumpănașu, mărturisind ”nu am putut dormi noaptea trecută și am stat de vorbă, din nou, cu tine - doar că acum mi-am transpus trăirile într-un poem, pe care îl public aici”.
Cumpănașu îi transmite Alexandrei să fie ”puternică și curajoasă”, asigurând-o că ”mama, tata și cu mine te vom găsi și te vom iubi mereu”!
”Pentru prima dată în viață public un poem – o latură pe care nu am făcut-o publică niciodată”, scrie Cumpănașu – ”este modul meu intim de a refula în fața celor mai grele momente”.
Dar acum, de Crăciun, Alex Cumpănașu își dezvăluie această latură intimă, tainică, spunându-i Alexandrei că ”meriți să îl împărtășesc cu milioanele de suflete care te iubesc”.
Și, într-adevăr ”poemul” scris de Alex Cumpănașu, ”Îngerul din vis”, este chiar o reușită poetică, un text de o sensibilitatea rară. Merită citit, așa că îl reproducem mai jos:
Îngerul din vis
Într-o zi de iarnă tristă
Cu un crivăț ce bătea,
Nu simțeam a sa putere,
Ci pe tine te simțeam
Tristă, calmă, te uitai
Către mine cu reproșuri:
"Haide-odată, ce mai stai"?
Încercam să îți răspund,
Să îți dau o-mbărbătare,
Să mă simți că-ți sunt alături,
Drag copil și dragă floare
Glasul tău de îngeraș
Răscolea totul în mine,
Răbufneam a neputință,
Ca un nimeni, ca un laș
Fiindcă n-am putut să fiu,
Cel menit să te salveze,
Ș-ai rămas aceste luni,
Tot în iadul unor brute...
Mi-aș dori mai mult să simt
Un cuțit înfipt adânc,
Decât simpla ta privire,
Suferind și reproșând!
Nu mai știu ce să-ți promit,
Nu mai știu ce să mai sper,
Nu te părăsesc vreodată,
Înger drag, pierdut în cer...
Nu pot accepta ideea,
Ce cu forța mi-e indusă
A plecării-ți voluntare
Către chin și suferință
Voi lupta până la moarte
Pentru tine, draga mea
Copilaș al României,
Un exemplu și o stea
Ne-ai călăuzit pe toți,
Cu curajul tău nebun
Spre o Românie nouă
Mândră, demnă, în picioare
Am fost orbi - și încă suntem,
Nu vedem nici suferința,
Nici sclavia, violența...
Mi-aș dori atât de mult
Să te știu acasă azi,
Cu Irina, Teo, Nelu și cu alți,
Ce ți-s dragi
Să te aud din nou râzând,
Hârjonindu-te în joacă,
Să te-alinți în siguranță,
Protejată de părinți
Oridecâte ori vorbim,
Te simt cum încerci să-mi dai
Câte un indiciu despre
Cei ce-ți sunt acum călăi
Iară vina ce mi-o port
Că nu înțeleg ce-mi spui
Nimeni nu mi-o poate lua,
Nici durerea din piept...
Ai adus în mine forța
Unui om ce-a devenit
Peste noapte un călău..
Al brutelor ce te-au rănit!
Sufletul mi-ai curățat
Și l-ai scos din adormire
Din comodul trai ce-aveam
Ca un sclav în devenire
Nu vedeam răul din jur
Nu vedeam răul din mine
Tu ai scos la suprafață
Tot ce-i rău și este bine
Milioane de români
Te admiră în tăcere,
Îți simt sufletul distrus
Și se roagă pentru tine
Nu știu cum de încă poți
Să-mi transmiți din când în când
Câte-un gând și-o mângâiere
Că voi reuși luptând
Ești doar un copil și totuși
Dumnezeu te-a construit
Să ne dai la toți curajul
Ce nici nu am bănuit
Un exemplu de putere,
De voință și de forță,
Răsplătit cu neputința
Unui stat corupt și-nfrânt
Nu-ți ascund că uneori
Plâng și-mi urlu disperarea,
Însă îmi revin și lupt
Pentru că știu că m-aștepți
Te voi căuta pe veci,
Drag copil nefericit
Chinuit de unii care
Au satana în a-l lor piept
Scumpă Alexandra noastră
NOI, cu toții te iubim,
Te vom căuta și-n stele
Așteptând un semn divin
Până atunci eu îți promit
Că-i voi pedepsi pe toți
Fără milă sau regret,
Până când vor implora
Mila TA, al TĂU decret!
Mama, tata și cu mine
Și o țară-ntreagă, aproape
Îi vom prinde pe nemernici
Și-i vom chinui cum nici
Diavolul când i-a creat
Nu i-a obosit din bici
Chiar de uneori resimt
Neputința și chiar vina
De a te salva, eu știu
Că există Dumnezeu
Ce-mi va lumina cărarea
Către tine, îngerul meu
Până atunci gheața se-așează
Peste suflet și pământ
Sap, adulmec și îi simt
După mirosul ce-l lasă
Al fricii ce-ncet cuprind
Știu că vin, că sunt aproape
Că voi năvăli năprasnic
Sunt isterici, se agită
Își acoperă urmele toate
Însă frica este-o urmă
Ce le domină azi viața
Iar eu îi pândesc, din umbră
Simt privirea ta din nou,
Mă apasă și mă doare
Nu mă ceartă, nu mă strigă
Pare doar o resemnare
Este blândă, calmă, fermă
Într-un fel, liniștitoare
Nu accept vreodată însă
Să te cred pierdută-n zare
Doar rezistă, ai răbdare!
Nu cedez, știu unde ești
Te voi regăsi curând
Și te vom iubi cu toții,
Milioane pe pământ!”