Motto: ”Noi cei care vă privim, de aici din ceruri, v-am dat ce NU vă dă democraţia.
V-am dat libertatea! Unde este respectul pe care vi-l cerem de atunci?”
Dan Iosif
BUCUREȘTI, 22 dec - Sputnik. Nu puteam să las să treacă acest moment special, împlinirea a 30 de ani de la Revoluție, fără a duce aminte de figura intrată în legenda Revoluției române ca un adevărat simbol. Un simbol al omului frământat de destin și susținut de nimic altceva decât de credință și curaj.
Îmi fac o datorie de conștiință de a scrie, în fiecare 22 Decembrie, de Dan Iosif, cel care a murit acum 12 ani, departe de ţara care a iubit-o cu puterea lui de OM ADEVĂRAT.
Scriam anul trecut, în anul Centenarului României Mari, că Dan Iosif a fost nu doar simbolul Revoluției române – ci și al acelora care au sperat că dincolo de starea vremelnică a individului există o stare sublimă a națiunii, care se poate atinge prin curaj și sacrificiu.
Pentru mine a fost un prieten drag care, omenește vorbind, a avut şi bune, şi rele – ca toată lumea. Dar a mai avut ceva – o pereche de aripi cu care destinul l-a înzestrat pentru a se înălţa atunci când a trebuit, pentru a intra în acea stare de sublim, pe care a dat-o și altora.
Cândva, după moartea lui trupească, am scris de inima lui mare, de veşnic rebel, de dur cu pumnii grei, ci firea generoasă de golan adevărat, de pe vremuri, de ”apaş” precum Papillon.
Mă gândeam la mintea lui sclipitoare, de scriitor în taină de versuri și cugetări sensibile, capabil de emoţii deosebite, nebun după vânătoare şi crescător de câini, îndrăgostit de Noica şi Che Guevara, un revoluţionar prin naştere - şi un prieten prin har.
De răutăţile celor din jur şi de suferinţe a trecut precum străbătea cartierele periculoase în tinereţe – cu demnitate şi cu ţigara în colţul gurii.
Scriam despre el că, dincolo de lumea aceasta, acolo unde harul îl poartă, ţigara şi demnitatea nu l-au părăsit…
Glasurile celor de dincolo
Îmi fac și anul acesta datoria de a publica ultima cuvântare din Parlament a lui Dan Iosif, la ședința omagială dedicată Revoluției de acum 14 ani, în decembrie 2005. Ședința a fost condusă de Adrian Năstase, care mi-a mărturisit că își amintește cu nostalgie de acel moment.
”Îmi aduc aminte cu nostalgie, cu Dan Iosif am avut o relație lungă de prietenie - îl admiram pentru curajul de a spune întotdeauna lucrurilor pe nume”, spune acum Adrian Năstase.
Atunci, în 2005, Dan Iosif a ţinut o cuvântare în faţa camerelor reunite ale Parlamentului în ședința solemnă dedicată Revoluţiei.
Avea să fie ultimul său cuvânt în Parlament, de fapt în public. Anul următor cancerul pulmonar avea să-l pună în imposibilitatea de a mai susţine discursuri - iar la începutul lui decembrie 2007 Dan Iosif, simbol al Revoluţiei române, se va sfârşi pe patul unei clinici din Novosibirsk.
Atunci, în Parlament, Dan Iosif știa că ajunsese la capătul drumului, pregătise deja bănuții luntrașului, dovadă și încercarea lui disperată a unui ultim demers, un tratament aflat încă în faza cercetărilor la vremea respectivă, undeva, în Siberia.
Prezent în Parlament, la câțiva metri de prietenul meu, am avut impresia că nu a fost o cuvântare - ci un fel de transă în care Dan Iosif a intrat şi a recitat textul pe care-l reproduc mai jos, o ciudată rugăminte a morţilor…
Premoniţie? Chemări de dincolo? Remuşcări? Spuneam că pe mine unul m-a marcat atunci când l-am urmărit în direct… Și eu ţinusem cu câteva minute înainte un discurs mult comentat, dar evoluţia durului meu prieten şi coleg a deschis parcă porţile altei lumi.
Dan Iosif - Ioșka, așa cum îi spuneau prietenii - și-a început discursul după un minut de tăcere, un minut în care ne-a privit îndelung, vrând parcă să vadă dacă auzim ceea ce ”auzea„ el. Glasurile celor de dincolo. Apoi, a pus capăt tăcerii cu acest sibilinic ”Cum? Nu aţi auzit nimic până acum?”, urmat de ”Tatăl nostru” și de textul reprodus mai jos.
Iată stenograma discursului, un document unic – sunt cuvintele lui Dan Iosif, care merită să li se acorde un loc în istorie:
”Poporul român începe să se teamă mai mult decât înainte”
”Cum? Nu aţi auzit nimic până acum?
Nu i-aţi auzit?
Asta vă spuneau şi vă întrebau: aţi sărăcit, oameni buni?
Nu mai aveţi bani? Nu mai aveţi şedinţe publice? Unde sunt părinţii noştri? Unde sunt copiii noştri care ar trebui să vă privească când vorbiţi despre noi, despre cei care ne considerăm dătători de libertate?
Nu ne considerăm revoluţionari!
Suntem cei care v-am dat libertate, pentru că democraţia este o formă de organizare a unei societăţi.
Noi, noi cei care vă privim, de aici din ceruri, v-am dat ce nu vă dă democraţia. V-am dat libertatea pe care am plătit-o scump, cu sânge, cel mai nobil preţ pe care-l poate plăti oricare dintre noi, pentru ca semenii lui să-l ţină minte şi să-l respecte.
Unde este respectul pe care vi-l cerem de 16 ani?
Vorbiţi frumos, căutaţi vinovaţi, căutaţi asasini, căutaţi terorişti, căutaţi complotişti, dar pe noi, de ce ne căutaţi doar în asemenea momente când ţara trebuie să se bucure, dar oare pot să se bucure părinţii noştri, pot să se bucure copiii noştri? Nu pot! Nu pot să se bucure, pur şi simplu, pentru că noi am murit cu speranţa că veţi fi oameni liberi, oameni virtuoşi, oameni morali. Spunea Paolo Menon că “virtutea nu poate fi luată decât intrinsecă, ca virtute!” Un alt părinte al politici moderne spunea că “O societate condusă de un om fricos, precis este o societate fricoasă, o societate condusă de un om moral, este o societate morală, o societate imorală este condusă de un om imoral”. Oare Talleyrand a fost un om moral?
Se pare că scopul scuză mijloacele şi în ziua de astăzi!
Vă întrebăm, în continuare: au dreptul copiii noştri să citească la şcoală, despre noi, părinţii lor care am murit?
Au dreptul părinţii noştri să vadă portretele noastre în manuale de istorie, că noi considerăm că au acest drept.
De ce, domnilor care faceţi politica ţării, care stabiliţi programe şcolare, permiteţi ca în cărţile de istorie să se scrie mai mult despre cronicari de televiziune sau prezentatori de ştiri, şi atât de puţin despre noi, noi, cei care de 16 ani ne bucurăm că sunteţi liberi?
Nu, nu plângem! Nu ne mai doare nimic, suntem liniştiţi, suntem împăcaţi, ne-am împăcat chiar şi cu gândul că aţi fi putut să jefuiţi, că aţi fi putut să împărţiţi, că aţi putut să vă bateţi joc de toată averea poporului român, o avere strânsă în timp de 50 de ani, 50 de ani de mizerii şi umilinţe pentru bunicii noştri, pentru străbunicii noştri, mulţi dintre ei au simţit pe pielea lor ce a însemnat victoria Revoluţiei comuniste.
Dumneavoastră, cei care croiţi soarta supravieţuitorilor noştri, vă rugăm, vă rugăm ca în 2006 să vă aplecaţi cu mai multă atenţie asupra Zilei Naţionale a României. Ne-am dorit atât de mult în acele zile ca 1 Decembrie să fie Ziua Naţională, a fost să fie!
Ne-am dorit atât de mult ca imnul României să fie “Deşteaptă-te române”, ca poporul român să nu mai doarmă în veci, cum a dormit 50 de ani, se pare că astăzi, prin grija dumneavoastră, poporul român începe să se teamă mai mult decât înainte, începe să se teamă de multiplele servicii de securitate care ne ascultă telefoanele, începe să se teamă de siguranţa locului de muncă, pentru că dumneavoastră, domnilor, nu vreţi, nu puteţi sau nu ştiţi, nu ştiţi să-i încurajaţi, să-i învăţaţi că în capitalism fiecare trebuie să lupte pentru el, trebuie să se zbată, pentru că Dumnezeu ne dă un singur drept, dreptul la viaţă!
Din acest drept rezidă numai şi numai obligaţii.
Obligaţia de a ne instrui, obligaţia de a ne întemeia o familie, obligaţia de a lăsa un urmaş, după datină străbună, obligaţia de a planta un pom, dar pentru ca toate aceste obligaţii să le putem îndeplini, cei care ne conduc trebuie să înţeleagă ce am vrut noi când ne-am jertfit pentru voi.
Încă o dată vă rugăm, amintiţi-le reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe că “Tatăl Nostru” nu este atât de lung şi nu trebuia spus de unul care l-a spus în noaptea de 21 Decembrie în faţa tancurilor, că în loja oficială a Parlamentului ar fi fost plăcut pentru noi să-i vedem pe reprezentanţii misiunilor diplomatice, ca în alţi ani, dar se pare că, din patru în patru ani, nişte coincidenţe, nişte asemănări ies la iveală şi atunci începem să înţelegem de ce mulţi dintre colegii dumneavoastră nu sunt în sală, probabil sunt la Ignat, astăzi, aşa este, se taie porcul, Doamne ce de porci vor muri astăzi! Noi am murit în prag de Ignat, ca nişte mieluşei în prag de Paşte.
Să vă dea Dumnezeu linişte sufletească, sănătate şi înţelepciune şi peste 12 luni, când vă veţi aminti de noi, gândiţi-vă că virtutea este doar virtute!
Aşa să vă ajute Dumnezeu!”
Dan Iosif, decembrie 2005
***
Îi transmit și eu, ca în fiecare 22 decembrie, La Mulți Ani, fratele meu Ioșka, oriunde și oricând vei fi!
Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.