BRUXELLES, 26 iunie - Sputnik, Daniela Porovăț. Este dificil de purces la o analiză detaliată a raportului de forțe dintre Statele Unite și Iran în eventualitatea unui conflict fără a înțelege obiectivele și scopurile beligeranților, scrie publicația rusească Vzgliad într-o analiză preluată de Sputnik France.
Cele două țări nu ar putea să își fixeze obiectivul ”clasic” al unei victorii militare împotriva celeilalte, care avea loc în general sub forma unei capitulări necondiționate semnate ”pe blindajul primului tanc” intrat în capitala inamicului.
Această situație este evidentă pentru Teheran. Pentru Washington, totuși, imposibilitatea unei victorii militare clasice necesită explicații.
Cu ce ar semăna atacul american împotriva Iranului
Una din ultimele scurgeri de informații asupra proiectelor militare americane vizavi de Iran (fără a lua în considerare eventuala reacție la doborârea dronei americane) a fost urmată de o dezbatere publică între Trump și Pentagon privind proiectul de a trimite 120.000 de soldați americani în Golf.
Ținând cont de secretomania acțiunilor Pentagonului și de confidențialitatea planurilor de acest fel, poziția Departamentului Apărării a fost prezentată sub forma unor revelații a câtorva responsabili militari anonimi către publicația americană New York Times.
La prima vedere, planul de a trimite 120.000 de soldați americani pentru ”războiul cu Iranul” pare utopic: în caz de conflict ei ar ar trebui să facă față celor peste 650.000 de militari iranieni. Cu titlu de comparație, în timpul primului război al SUA contra Irakul condus de Saddam Hussein, americanii au adus aproape 700.000 de soldați și de ofițeri din propriile lor forțe armate și ale aliaților în regiune. Abia apoi au atacat Irakul, care se găsea într-o situație de izolare internațională totală. La începutul operațiunilor, armata irakiană număra circa 350.000 de oameni. Astfel, SUA aveau garantată superioritatea prin angajarea în conflict a unui număr dublu de forțe.
Totuși, chiar și trimiterea a 120.000 de soldați ar putea să nu semene cu un demers aventuros. Detaliile planurilor Pentagonului care au fost scăpate în presă sunt de un realism neliniștitor.
Textul dezvăluit se numește OPLAN 1002-18 și, conform clasificării americane, constituie ”un plan de război în Golf redactat în 2018”. Efectiv, pentru a îndeplini această misiune, Pentagonul ar avea nevoie de numai două divizii de infanterie, de o brigadă de blindate și de o divizie de infanterie marină – cu susținerea flotei și a aviației plecând de la bazele țărilor mărginașe Iranului. În acest caz, numai aproape 120.000 de soldați ar participa.
Kuzestanul ar fi o țintă practică din mai multe motive. Provincia este în principal populată de arabi, nu de perși, știut fiind că populația de aici are tradiție veche în separatism. În caz de debarcare în Kuzestan, corpul de expediție american ar avea în spate Irakul, controlat în fapt, ar fi acoperit pe flancul drept de propria sa flotă din Golf, în timp ce din față și din flancul stâng armata iraniană ar avea dificultăți serioase a lansa o ofensivă deoarece acest teritoriu situat la frontiera provinciei este în principal constituit din munți cu doar câteva drumuri practicabile.
Se știe că provincia Kuzestan nu are graniță doar cu Irakul: ea se situează în egală măsură în proximitatea Kuweitului și a Arabiei Saudite, ceea ce privează Iranul de multiple lovituri militare de ripostă. În fine, ultimul ”bonus”: Kuzestanul deține aproape 80 la sută din rezervele petroliere și de gaz ale Iranului, ca și o treime din sursele sale de apă dulce.
În aceste condiții, într-adevăr, Statele Unite ar putea conduce o operațiune împotriva Iranului cu un contingent limitat, înainte de a împinge Teheranul spre negocieri fără o capitulare necondiționată formală. În acest fel au acționat SUA în Siria: folosind separatismul kurd care le-a permis să asigure o prezență americană îndelungată în Rojava siriană și să preseze Guvernul lui Bachar el-Assad din Damasc.
Călcâiul lui Ahile al pieței petrolului
Cum ar putea Iranul să contracareze acest plan agresiv care ar antrena divizarea țării în caz de succes? Riposta Teheranului e deja cunoscută și, în plus, a fost deja utilizată: Iranul ar putea bloca strâmtoarea Ormuz. Flota sa relativ slabă ar fi suficientă, pentru că în acest caz geografia ar juca ăn favoarea sa – contrar configurării conflictului din Kuzestan.
În partea sa cea mai îngustă, strâmtoarea Ormuz este largă de 39 de 39 de kilometri, dar mai puțin de 10 km sunt practicabili pentru navigația maritimă, repartizate în două parcele navigabile de 3 km fiecare, separate de o zonă tampon. Strâmtoarea leagă Golful Persic de Marea Arabiei și de Oceanul Indian. Această arteră este traversată de cargouri petroliere saudiene, emirateze și irakiene, ca și de cele care transportă gaz natural lichefiat din Quatar.
Aproape 80 la sută din petrolul care tranzitează strâmtoarea Ormuz pleacă spre destinație în țările regiunii Asia-Pacific. Navigația maritimă este controlată de flota iraniană în conjuncție cu Omanul. În timpul trecerii lor prin strâmtoare, toate navele trec prin apele teritoriale iraniene.
A doua etapă a războiului Iran-Irak, care a fost declanșată în 1984, a fost intitulată ”războiul petrolierelor”. Bătălia dusă împotriva flotelor de petroliere, alternativ de Irak și de Iran, adică împotriva navelor inamicului și a celor deținute de țările terțe a durat patru ani. În cursul acestei perioade, au fost atacate mai mult de 300 de nave, în principal cargo-uri petroliere. Nu flota era arma principală în acest război, ci aviația și minele. Iranul și Irakul au reușit amândouă să blocheze de mai multe ori cei 10 km navigabili din Strâmtoarea Ormuz cu mine. Securitatea în regiune trebuia să fie garantată de trei grupe aeronavale americane, care s-au dovedit însă inutile în fața aviației iraniene și barajelor de mine.
În final, flota auxiliară a Statelor Unite – dragoare de mine, fregate și corvete de război – este cea care a trebuit să își asume greutatea principală a conflictului Iran-Irak.
Rezervele strategice sunt suficiente?
Desigur, Statele Unite sunt conștiente de pericolul contramăsurilor iraniene, susceptibile să aibă impact asupra a aproape 40 la sută din exportul mondial de petrol – aceasta este partea de aur negru mondial care tranzitează prin strâmtoare.
Per ansamblu, SUA sunt sigure de propria lor securitate. Rezervele lor strategice dețin aproape 730 de milioane de barili de petrol brut, ceea ce le ajunge pentru a compensa 60 de zile de importuri petroliere. Totuși, în ultimul timp, vânzările de încercare a rezervelor americane au arătat că o parte din petrolul ”strategic” era stocat greșit, sub pământ și poluat cu sulfură de hidrogen. Fapt este că, pentru a stoca petrol, SUA folosesc cavități stabile geologic. Cel mai mare rezervor, situat la Bryan Mound și de unde provine petrolul poluat, se prezintă sub formă de peșteri de sare unde se găsesc aproape 250 de milioane de barili de petrol. Evident că aceste grote erau contaminate de bacterii producând sulfură de hidrogen care au poluat o treime din rezervele strategice de petrol. Nici un tratament nu va putea remedia situația, de aceea se poate spune că, de acum înainte, SUA dispun doar pentru 40 de zile de petrol bun, iar pentru 20 de zile de petrol poluat.
În principiu, situația este aceeași și în țările UE. Conform unei directive europene, fiecare din cele 28 de state ar trebui să stocheze pe teritoriul său o rezervă strategică de petrol echivalent cu consumul național pe 90 de zile. Dar, în realitate, numai 13 țări din UE și-au creat o asemenea rezervă: Ungaria, Danemarca, Germania, Irlanda, Spania, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Finlanda, Franța, Cehia și Suedia.
Durata acoperită de aceste rezerve variază și ea: în timp ce Praga a prevăzut o rezervă de 100 de zile de consum, Dublinul nu poate asigura decât o lună de autonomie. În plus, Marea Britanie ia în calcul să se doteze cu o rezervă strategică proprie de petrol deoarece propriile sale zăcăminte din Marea Nordului sunt practic epuizate.
Să nu uităm de rezervele strategice ale tigrilor economici asiatici: Japonia, China, Coreea de Sud și India. Rezerva strategică de petrol a Chinei a atins 450 de milioane de barili, cu obiectivul de a atinge 476 de milioane de barili de acum și până în 2020. Ceea ce, ținând cont de nivelul de consum de petrol inferior prin raportare la cel al SUA, ar fi suficient pentru a compensa importurile petroliere timp de 90 de zile.
Rezervele strategice ale Japoniei și Coreii de Sus par mai modeste, atât în volum cât și în perioada de substituire: e vorba aici de un răgaz de 40-60 de zile. În fine, rezervele Indiei nu i-ar permite să reziste decât două săptămâni.
Desigur că, de la războiul petrolierelor din anii 80, au fost tentative de a rezolva problema strâmtorii Ormuz. Au fost construite oleoducte de derivare, așa cum au făcut Emiratele Arabe Unite, în timp ce Arabia Saudită a ales să construiască o infrastructură separată pentru a exporta petrol în Marea Roșie. Dar principala temere nu vizează suspensia fizică a furnizărilor de petrol pe piața mondială (ceea ce SUA vor încerca să evite), ci mai degrabă creșterea inevitabilă a prețurilor care ar decurge din escaladarea militară a conflictului dintre SUA și Iran.