Nu zice nimeni că nu e așa, numai că am senzația că se face din țânțar armăsar și că o mare parte din vină le aparține. Nu individual, ci colectiv.
Înainte să îmi sară cineva în cap, aș spune că problema, ”buba” este în lipsa de unitate la nivelul dascălilor. Pentru că ei nu luptă pentru drepturile lor, pentru câștigarea respectului, pentru câștigarea sumelor restante câștigate în instanță…
Nu… Ei se plâng. Că nu îi ascultă copiii, că părinții sunt răi și cu pretenții ciudate.
De unde pornește totul? Posibil de la poveștile colegelor de cancelarie ce au predat și înainte de 89 când, nu-i așa, se făcea carte, iar copiii erau disciplinați. O mai și luau pe coajă, dar nici unul nu avea tupeu să plece acasă și să pârască profesorul, pentru că, nu-i așa, și-o luau și de la părinți.
Și atunci, un profesor tânăr, care vine în sistem și aude asemenea povești în cancelarie, alături de sfaturi precum: ”Trebuie să stăpânești copiii”, ”Tu ești de vină că se întâmplă” … orice, va fi stresat și nu va ști cum să gestioneze nici relația cu copiii, nici cu părinții acestora.
Lipsa de unitate în sistem, în cancelarii, mai simplu spus, ca să aduc totul la un nivel micro duce la adevărate tragedii. Profesorii vor încerca să ascundă dezastrul ca să nu intre în gura colegilor. Rezultatul? Catastrofal, ajungându-se chiar la agresiuni, pentru că nervii vor fi întinși și în tabăra părinților, și în cea a profesorilor.
Concluzia e una singură: profesorii trebuie să înceteze odată cu victimizarea și ipocrizia, să privească realitatea în ochi și să fie uniți. Numai așa vor fi respectați, își vor primi drepturile bănești și vor putea ridica sistemul din ruina în care se află.