”Evident, pentru Rusia contează cum se va forma Parlamentul în Moldova, (...) de acesta va depinde în mare măsură modul în care se vor dezvolta în continuare relațiile ruso-moldovenești”.
Această frază a lui Vladimir Putin rostită în timpul întrevederii cu președintele Igor Dodon poate servi drept chintesență a noii abordări a Rusiei privind relațiile cu statele postsovietice, și nu doar cu cele postsovietice, scrie comentatorul politic Irina Alksnis într-un editorial pentru RIA Novosti.
Până în ziua de azi poți auzi uneori de la criticii autorităților ruse – din lagărul ultrapatrioților - obișnuitele acuzații precum că „Kremlinul finanțează regimurile rusofobe” de la frontierele țării. În realitate, evident, nu este așa, deși, dacă privim în trecut, există o doză de adevăr în aceste reproșuri. Problema consta în faptul că ruperea relațiilor economice strânse care fuseseră stabilite amenința să provoace dificultăți serioase chiar pentru Rusia, iar în unele cazuri ar fi putut aduce o lovitură grea economiei ruse.
Puteam să ne indignăm mult și bine de menținerea tranzitului prin Țările Baltice care, pe parcursul unui sfert de secol, s-au situat pe poziții antirusești. Însă nu s-a putut întreprinde nimic atâta timp cât nu erau construite scheme logice alternative, inclusiv porturile la țărmul rusesc al Mării Baltice. Îndată ce acest lucru a fost realizat, „robinetul” a început ferm să se închidă, ceea ce a avut drept rezultat starea jalnică la care a ajuns în momentul de față businessul legat de tranzit în Țările Baltice.
De menționat că procesul restructurării relațiilor cu țările postsovietice din partea Moscovei nu a început acum cinci, și nici chiar acum zece ani. Prima „rândunică” a fost scandalul de neuitat al „vinului” încă în anul 2006, și a avut de tras atunci anume Moldova, împreună cu Georgia. Deși interdicția importului vinurilor din aceste țări era bazată pe motive fitosanitare serioase, era evident că factorul politic (concret – atacurile provocatoare antirusești din partea autorităților acestor țări) și-a jucat de asemenea rolul în decizia Moscovei.
De atunci, multă apă s-a scurs.
În acest răstimp, Republica Moldova a parcurs mai multe etape: asocierea cu UE, regimul fără vize, apropierea activă de NATO. Totuși, concomitent, s-a dovedit că toate aceste succese nu s-au reflectat deloc asupra realizărilor economice și a perspectivelor țării.
Cel mai uluitor poate fi considerat faptul că după toate acestea a urmat reacția foarte pragmatică a societății moldovenești și a unei părți a elitei naționale care au conștientizat necesitatea restabilirii cooperării depline cu Rusia. Acest lucru este uimitor pentru că niciun fel de pierderi suportate de economia națională nu au fost capabile să facă, de exemplu, Țările Baltice, să-și schimbe poziția antirusească. De Ucraina nici nu mai vorbim.
În Moldova însă totul s-a desfășurat pe o cale aparte, pe deplin rațională, ceea ce este o adevărată raritate în zilele noastre.
În anul 2016, alegerile prezidențiale au fost câștigate de Igor Dodon, principalul punct din campania electorală a acestuia fiind restabilirea parteneriatului strategic cu Rusia.
După care au urmat doi ani și jumătate de luptă „care pe care” între ramurile puterii, deoarece în Parlamentul țării (ales în 2014) și, ca urmare, în guvern, predomină forțele prooccidentale, iar prerogativele președintelui conform Constituției sunt destul de limitate. Acest lucru a dus la crearea unui sistem destul de amuzant: Curtea Constituțională l-a privat de mai multe ori pe Dodon de împuternicirile sale, pentru ca Parlamentul să poată adopta legile neacceptate de președintele țării.
A mai rămas însă mai puțin de o lună până la viitoarele alegeri parlamentare care ar putea pune capăt acestei comicării.
Sondajele sociologice arată că favoritul incontestabil în campania electorală este Partidul Socialiștilor din Republica Moldova, în fruntea căruia s-a aflat și Igor Dodon până a fi ales președinte. Dacă prognozele se vor adeveri, puterea în țară va fi preluată în întregime de forțele etichetate de Occident ca „proruse” și care promit să reorienteze vectorul spre Est, ceea ce, la rândul său, va duce la o poziției mai favorabilă a Moscovei.
Acest fapt poate fi într-adevăr un stimulent serios pentru dezvoltarea economiei naționale. În anul trecut, Rusia a anulat unele restricții față de anumite întreprinderi moldovenești. Însă chiar și acest lucru a fost suficient pentru ca să apară schimbări pozitive în economia țării. În 11 luni ale anului 2018, schimbul de mărfuri între cele două țări a crescut cu aproape 30%.
Prin urmare, atunci când Vladimir Putin spune că facilitățile vor fi actuale până la sfârșitul lunii martie, după care Rusia va evalua situația și va lua o decizie ulterioară, aceasta este de fapt o adresare directă către societatea moldovenească. Rusia nu se amestecă în afacerile interne ale altor țări, însă acțiunile sale depind direct de alegerea pe care o vor face cetățenii Moldovei. La drept vorbind, anume aceasta înseamnă a oferi libertate de acțiune – cu toate consecințele logice.
De altfel, cuvintele președintelui rus sunt adresate în aceeași măsură și elitelor țării. În ultimii douăzeci de ani, Moscova a avut parte de mai multe experiențe neplăcute în care forțele politice, care se dădeau drept proruse, dădeau înapoi după alegeri, stând cu fundul în două sau chiar în trei luntri și contând să obțină de la Rusia privilegii și ajutoare în schimbul sloganelor despre frăție și prietenie eternă.
Vremurile s-au schimbat.
Dacă autoritățile moldovene vor dori cu adevărat să schimbe formatul relațiilor cu Rusia, ele vor trebui să-i propună ceva mai substanțial și mai real, ceva care să corespundă noțiunii de „relații reciproc avantajoase”.
Dar dacă nu, Moscova își va închide iarăși ușa întredeschisă, iar situația va reveni la acel status quo care a existat în ultimii ani. Ea poate aștepta cinci, zece sau douăzeci de ani – cât va fi necesar. Problema este dacă Moldova dispune de atâta timp.
Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu poziția redacției.