Motto: ”Pe patul de moarte dar şi acolo unde harul îl poartă de-atunci,
ţigara şi demnitatea nu l-au părăsit…”
Pentru mine a fost un prieten. A avut şi bune, şi rele – ca toată lumea. Dar a mai avut ceva – o pereche de aripi cu care destinul l-a înzestrat pentru a se înălţa atunci când a trebuit. Ultima oară pe un 5 al lui decembrie...
Dan Iosif a murit acum 11 ani, departe de ţara care a iubit-o cu puterea unui OM ADEVĂRAT. Dan Iosif, în câteva cuvinte – politician dar şi veşnic rebel, un dur, un apaş precum Papillon dar şi poet capabil de emoţii deosebite, nebun după vânătoare şi crescător de câini, batauş temut prin anii 70, îndrăgostit de Noica şi Che Guevara, un revoluţionar prin naştere şi un prieten prin har.
Dan Iosif a fost simbolul Revoluției române, a acelei părți care a sperat că dincolo de starea vremelnică a individului există o stare sublimă a națiunii, care se poate atinge prin curaj, puterea inimii, sacrificiu.
A pierdut bătălia cu cancerul după ani de suferinţă, de fapt după ani în care îşi dăduse seama ca intensitatea cu care trăise trebuia compensată.
Iar de răutăţile celor din jur şi de suferinţă a trecut precum străbătea cartierele periculoase în tinereţe – cu demnitate şi cu ţigara în colţul gurii. De fapt, sunt convins că, atât pe patul de moarte dar şi acolo unde este de-atunci, ţigara şi demnitatea nu l-au părăsit…
Acum 13 ani, în decembrie 2005, Ioşka a ţinut o cuvântare în faţa camerelor reunite ale Parlamentului în ședința solemnă dedicată Revoluţiei. Prezent acolo, la câțiva metri de prietenul meu, am avut impresia că nu a fost o cuvântare ci un fel de transă în care Dan Iosif a intrat şi a recitat textul pe care-l reproduc mai jos, o ciudată rugăminte a morţilor…
Interesant este că acesta avea să fie ultimul său cuvânt în Parlament, de fapt în public.
Anul următor cancerul pulmonar avea să-l pună în imposibilitatea de a mai susţine discursuri - iar la începutul lui decembrie 2007 Dan Iosif, simbol al Revoluţiei române, se va sfârşi pe patul unei clinici din Novosibirsk.
Premoniţie? Chemări de dincolo? Remuşcări? Spuneam că pe mine unul m-a marcat atunci când l-am urmărit în direct… Și eu ţinusem cu câteva minute înainte un discurs mult comentat, dar evoluţia durului meu prieten şi coleg a deschis parcă porţile altei lumi.
”Sputnik” publică textul acestui moment special, ignorat și uitat printre vechile înregistrări ale Parlamentului.
Sunt cuvintele lui Dan Iosif, merită să li se acorde un loc în memorie:
”Cum? Nu aţi auzit nimic până acum?
Nu i-aţi auzit?
Asta vă spuneau şi vă întrebau: aţi sărăcit, oameni buni?
Nu mai aveţi bani? Nu mai aveţi şedinţe publice? Unde sunt părinţii noştri? Unde sunt copiii noştri care ar trebui să vă privească când vorbiţi despre noi, despre cei care ne considerăm dătători de libertate?
Nu ne considerăm revoluţionari!
Suntem cei care v-am dat libertate, pentru că democraţia este o formă de organizare a unei societăţi.
Noi, noi cei care vă privim, de aici din ceruri, v-am dat ce nu vă dă democraţia. V-am dat libertatea pe care am plătit-o scump, cu sânge, cel mai nobil preţ pe care-l poate plăti oricare dintre noi, pentru ca semenii lui să-l ţină minte şi să-l respecte.
Unde este respectul pe care vi-l cerem de 16 ani?
Vorbiţi frumos, căutaţi vinovaţi, căutaţi asasini, căutaţi terorişti, căutaţi complotişti, dar pe noi, de ce ne căutaţi doar în asemenea momente când ţara trebuie să se bucure, dar oare pot să se bucure părinţii noştri, pot să se bucure copiii noştri? Nu pot! Nu pot să se bucure, pur şi simplu, pentru că noi am murit cu speranţa că veţi fi oameni liberi, oameni virtuoşi, oameni morali. Spunea Paolo Menon că “virtutea nu poate fi luată decât intrinsecă, ca virtute!” Un alt părinte al politici moderne spunea că “O societate condusă de un om fricos, precis este o societate fricoasă, o societate condusă de un om moral, este o societate morală, o societate imorală este condusă de un om imoral”. Oare Talleyrand a fost un om moral?
Se pare că scopul scuză mijloacele şi în ziua de astăzi!
Vă întrebăm, în continuare: au dreptul copiii noştri să citească la şcoală, despre noi, părinţii lor care am murit?
Au dreptul părinţii noştri să vadă portretele noastre în manuale de istorie, că noi considerăm că au acest drept.
De ce, domnilor care faceţi politica ţării, care stabiliţi programe şcolare, permiteţi ca în cărţile de istorie să se scrie mai mult despre cronicari de televiziune sau prezentatori de ştiri, şi atât de puţin despre noi, noi, cei care de 16 ani ne bucurăm că sunteţi liberi?
Nu, nu plângem! Nu ne mai doare nimic, suntem liniştiţi, suntem împăcaţi, ne-am împăcat chiar şi cu gândul că aţi fi putut să jefuiţi, că aţi fi putut să împărţiţi, că aţi putut să vă bateţi joc de toată averea poporului român, o avere strânsă în timp de 50 de ani, 50 de ani de mizerii şi umilinţe pentru bunicii noştri, pentru străbunicii noştri, mulţi dintre ei au simţit pe pielea lor ce a însemnat victoria Revoluţiei comuniste.
Dumneavoastră, cei care croiţi soarta supravieţuitorilor noştri, vă rugăm, vă rugăm ca în 2006 să vă aplecaţi cu mai multă atenţie asupra Zilei Naţionale a României. Ne-am dorit atât de mult în acele zile ca 1 Decembrie să fie Ziua Naţională, a fost să fie!
Ne-am dorit atât de mult ca imnul României să fie “Deşteaptă-te române”, ca poporul român să nu mai doarmă în veci, cum a dormit 50 de ani, se pare că astăzi, prin grija dumneavoastră, poporul român începe să se teamă mai mult decât înainte, începe să se teamă de multiplele servicii de securitate care ne ascultă telefoanele, începe să se teamă de siguranţa locului de muncă, pentru că dumneavoastră, domnilor, nu vreţi, nu puteţi sau nu ştiţi, nu ştiţi să-i încurajaţi, să-i învăţaţi că în capitalism fiecare trebuie să lupte pentru el, trebuie să se zbată, pentru că Dumnezeu ne dă un singur drept, dreptul la viaţă!
Din acest drept rezidă numai şi numai obligaţii.
Obligaţia de a ne instrui, obligaţia de a ne întemeia o familie, obligaţia de a lăsa un urmaş, după datină străbună, obligaţia de a planta un pom, dar pentru ca toate aceste obligaţii să le putem îndeplini, cei care ne conduc trebuie să înţeleagă ce am vrut noi când ne-am jertfit pentru voi.
Încă o dată vă rugăm, amintiţi-le reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe că “Tatăl Nostru” nu este atât de lung şi nu trebuia spus de unul care l-a spus în noaptea de 21 Decembrie în faţa tancurilor, că în loja oficială a Parlamentului ar fi fost plăcut pentru noi să-i vedem pe reprezentanţii misiunilor diplomatice, ca în alţi ani, dar se pare că, din patru în patru ani, nişte coincidenţe, nişte asemănări ies la iveală şi atunci începem să înţelegem de ce mulţi dintre colegii dumneavoastră nu sunt în sală, probabil sunt la Ignat, astăzi, aşa este, se taie porcul, Doamne ce de porci vor muri astăzi! Noi am murit în prag de Ignat, ca nişte mieluşei în prag de Paşte.
Să vă dea Dumnezeu linişte sufletească, sănătate şi înţelepciune şi peste 12 luni, când vă veţi aminti de noi, gândiţi-vă că virtutea este doar virtute!
Aşa să vă ajute Dumnezeu!”
Dan Iosif, decembrie 2005
***
Nu am menționat că Ioșka și-a început discursul după un minut de tăcere, un minut în care ne-a privit îndelung, vrând parcă să vadă dacă auzim ceea ce ”auzea„ el. Glasurile celor de dincolo. Apoi, a pus capăt tăcerii cu acest sibilinic ”Cum? Nu aţi auzit nimic până acum?”, urmat de ”Tatăl nostru” și de textul reprodus mai sus.
Unii ar spune că a fost un moment pregătit teatral… dar nu era stilul lui.
În plus, ajunsese la capătul drumului, pregătise deja bănuții luntrașului, dovadă și încercarea lui disperată de a încerca un ultim demers, un tratament aflat încă în faza cercetărilor la vremea respectivă, undeva, în Siberia.
Siberia… Sună atât de… departe! Ca și visele din decembrie 89. Da, pentru mine, Dan-cel-mort-departe este sub fiecare piatră pe care o ridică remușcările ce mă cuprind în fiecare decembrie în care încă mai visez.
La Mulți Ani, fratele meu Ioșka, oriunde și oricând vei fi!
Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.