BUCUREŞTI, 31 mai — Sputnik, Georgiana Arsene. Săptămâna în curs a fost una „de foc" nu numai în domeniul justiţiei, ci şi în cel social. Şi aceasta pentru că s-au petrecut două fapte care ar trebui să pună pe jar instituţiile abilitate cu protecţia copilului, ministerul Educaţiei şi lumea medicală. Tare îmi e teamă, însă, că totul va trece în uitare şi va fi „reactivat" la un fapt similar.
Zilele trecute, Bucureştiul era îngrozit de vestea că un copil de numai 9 ani şi-a înjunghiat mortal bunica, pentru că nu era lăsat la calculator. Ulterior, s-a aflat că minorul suferea de o tulburare comportamentală, era extrem de agresiv, iar în ziua fatidică nu îşi luase medicamentele, dorind să vadă „ce se întâmplă dacă".
Un alt caz s-a petrecut la Iaşi, acolo unde un copil în vârstă de 12 ani a fost transportat la spital după ce a fost împuşcat la nivelul gambelor.
Medicii au spus că minorul ar fi fost împuşcat de un băiat în vârstă de 17 ani cu un pistol pe care acesta l-ar fi sustras, în urmă cu trei zile, dintr-un magazin de arme.
Veţi spune că nu se poate pune semnul egal între cele două cazuri. Numitorul comun îl reprezintă agresivitatea.
De ce nu se insistă pe acest subiect în societatea actuală? Pentru că se bagă sub preş. Pentru că părinţii care au copii agresivi nu recunosc, în muolte cazuri, faptul că au o problemă. De fiecare dată vor fi de vină alţii: colegii, cadrul didactic, mediul, lumea de pe stradă. Niciodată minorii. Niciodată.
Îmi amintesc de cazul unor băieţi — gemeni — extrem de neastâmpăraţi. Şi diferiţi ca şi personalitate: în timp ce unul era extrovertit, celălalt era opusul.
Cel introvertit era prezentat de mamă ca fiind „emotiv" şi îi permitea să o tragă de mână, să dea cu pietre şi să fie obraznic. Vinovat nu era copilul, nu a acceptat să meargă la psiholog, convinsă fiind că învăţătoarea nu găseşte o cale de comunicare cu el.
Există şi cazuri în care părinţii apelează la ajutor specializat. Dar ce se întâmplă, însă, când, chiar şi aşa, se petrec tragedii? Copilul care şi-a ucis bunica beneficia de tratament.
În această situaţie, psihologii spun că nu se poate justifica gestul prin diagnosticul de ADHD. Ce s-ar întâmpla dacă toţi copiii cu ADHD ar face aşa ceva?
„Eu sunt convinsă că nu era la prima manifestare de acest gen, doar că aceasta a fost cu finalitate devastatoare. Cred că trebuie să se vorbească foarte mult cu el în aşa fel încât să şi înţeleagă ceea ce a făcut pentru că regreţi ceea ce ai făcut doar dacă înţelegi ceea ce ai făcut. El, personal, are nevoie de foarte multă nevoie de ajutor specializat", a explicat psihologul Mihaela Săhlean, potrivit spynews.ro.
În cazul de la Iaşi, agresivitatea s-a manifestat sub formă de joacă. O asemenea formă de distracţie arată, de multe ori, anumite laturi ale comportamentului uman greu detectabile în alte condiţii.
Indiferent de situaţie, se pune întrebarea: ce facem cu copiii agresivi? Ce fel de societate formăm — sau lăsăm să se formeze? De ce instituţiile abilitate — Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, Ministerul Educaţiei, Ministerul Sănătăţii nu elaborează programe viabile pentru a încerca, măcar, să ţină sub control acest fenomen al violenţei care — atenţie! — nu este exclusiv apanajul copiilor ce suferă de ADHD. Sunt mulţi minori cu această afecţiune care se integrează, care sunt recuperabili, care au o viaţă frumoasă şi fericită.
Părinţii şi copiii trebuie consiliaţi şi ajutaţi să primească sprijin specializat, pentru că, dacă ne ascundem în spatele ipocriziilor şi al temerii că lumea ne va eticheta, riscăm să nu schimbăm situaţia în bine.