Nicolai Costîrchin, Sputnik Moldova
Dacă noi, chişinăuienii, criticăm astăzi drumurile noastre ca fiind de proastă calitate, care nu sunt salvate nici chiar de inginerul „geniu" Pronin, atunci anume drumurile rele sunt motivul apariţiei în oraşul nostru a unui loc foarte interesant și misterios.
Aşadar, imaginaţi-vă Chişinăul, mijlocul secolului XIX. Chiar în centrul de atunci al Capitalei Guberniei Basarabia drumurile erau exclusiv din pietriş. Pentru copiii secolului XXI voi explica — niciun fel de pavaj, care este deja considerat istorie. Iar asfaltul nici nu era măcar din seria ştiinţei fantastice. Orice ploaie bună era capabilă să transforme atunci orice oraş într-unul de noroi. La revedere încălţăminte scumpă. Cei mai bogaţi îşi permiteau să închirieze trăsuri, iar cetăţenii simpli erau nevoiţi să stea în case şi să privească pe geam.
Şi dacă asta se întâmpla chiar în Chişinău, atunci ce să mai vorbim de suburbii, precum regiunea Munceşti. Era greu pentru localnici, ca şi pentru majoritatea locuitorilor Basarabiei, creştini fiind, cel puţin primele zile de după precipitaţii, să ajungă la bisericile Ciuflea sau a Sfântului Ghoerghe, pentru a participa la slujbe, cu atât mai mult până la cimitirul Armenesc.
Şi atunci, locuitorul regiunii Munceşti, negustorul Grădinaru a finanţat construcţia unei biserici ortodoxe. Iar Vasile Purcel, proprietarul uyinei de cărămidă, care încă se mai află pe strada Uyinelor, a dăruit bisericii doi acri de pământ pentru cimitir.
Prima piatră a bisericii a fost pusă în anul 1858. Construcţia a fost finalizadă după 11 ani. Acum lîcaşul sfânt dispune de o reparaţie capitală.
Cei drept, la intrarea în biserica Sfânta Treime este inscripţionat că biserica a apărut abia la sfârşitul secolului XIX.
Biserica activează din acele vremuri şi până în timpurile noastre, nici chiar pe timpul sovietic aceasta nu a fost închisă.
Acum, atât biserica, cât şi cimitirul din preajmă sunt monumente de arhitectură şi sunt protejate d estat. Iar osemintele negustorului Grădinaru, ctitorul principal al bisericii, au fost îngropate lângă peretele vestic al clădirii.
Preotul care slujeşte la această biserică, părintele Vasile, tizul proprietarului uzinei de cărămizi, îmi povesteşte cu entuziasm această istorie.