Situaţie de-a dreptul dramatică în învăţământul românesc, acolo unde fetiţe de nici zece ani cad victime unor bărbaţi care le-au agresat sexual.
Situaţia este cu atât mai gravă cu cât agresiunile s-au petrecut fie la unitatea de învăţământ, fie la dascăl acasă, acolo unde acesta ar fi trebuit, de fapt, să facă antrenamente sportive cu micuţele.
Nu vreau să îmi imaginez ce a fost în sufletul părinţilor atunci când au aflat de nenorociri. Probabil că sentimentele de furie, neputinţă, milă pentru copil s-au împletit cu dorinţa de răzbunare şi de justiţie.
Da, agresorii au fost sancţionaţi de poliţie, dar asta nu rezolvă problema. Chiar deloc. Pentru că problema nu este de a sancţiona, ci de a vindeca. Or, asemenea deviaţii nu se vindecă, ci ies la iveală tocmai când cineva se aşteaptă mai puţin.
Aceştia oameni ar trebui trataţi corespunzător, nu retrimişi societăţii, pentru că nu este decât o chestiune de timp până când un alt copil le va cădea victimă. Rănile emoţionale nu se vor vindeca niciodată.
Pentru copil, locul unde merge şi învaţă, unde şi face prieteni, numit şcoală, va rămâne în mintea şi în sufletul său drept un loc al terorii, un loc unde s-a rupt iremediabil ceva în el. În sufletul său. Şi unii nu îşi revin niciodată.
Sau, în cazuri extreme, copilul ajunge să se învinovăţească pentru ce s-a întâmplat, deşi nu are nici un motiv. Societatea este de vină că ascunde sub preş, de multe ori, dintr-o pudoare exagerată şi prostească, asemenea cazuri.
În cazul de la şcoala privată din Bucureşti, părinţii copilului au declarat că unitatea de învăţământ le-a sugerat să lase lucrurile aşa cum sunt. Cu alte cuvinte, să nu scoată un sunet, profesorul să rămână pe post, iar copilul să îşi vadă de viaţă, că… asta e, nu?
Mă întreb câte asemenea cazuri sunt muşamalizate şi câte suflete inocente sunt chinuite numai pentru că nu trebuie să afle „lumea", adică acea societate bolnavă care, prin tăcere, încurajează asemenea comportamente…