BUCUREȘTI, 30 mar — Sputnik. Cea de-a X-a ediție a turneului era la un pas de a ridica numărul țărilor participante la rotunda și nemaiîntâlnita cifră de 100, dar… În competiție s-au înscris 99 de selecționate dornice să obțină una dintre cele 14 licențe de participare la finale (campioana mondială și țara gazdă, tradițional, erau calificate din oficiu).
Deja faza preliminariilor a adus mai multe surprize. Polonia, campioană olimpică în 1972, a surclasat Anglia și Țara Galilor, pecetluindu-și succesul printr-o dificilă remiză, în meciul de totul sau nimic, pe Wembley. În două grupe a fost nevoie de meciuri de departajare între primele două clasate, astfel Suedia a trecut de Austria, iar Iugoslavia de Spania. Bulgaria s-a calificat pentru a patra oară la rând (de această dată în detrimentul Portugaliei și al Irlandei de Nord)… pentru a avea tot atâtea prezențe palide în finale.
România a contabilizat cu un singur punct mai puțin decât rivalii din RDG, fatală s-a dovedit a fi egalitatea cu Finlanda din primul meci al campaniei.
Marele scandal a izbucnit după ce URSS a depășit Franța și Irlanda în grupa al cărei învingător urma să dispute un baraj euro-american. Concurenta, Chile, a devenit cunoscută la începutul lui august 1973, iar cu o lună mai târziu, pe 11 septembrie, în această țară guvernul Salvador Aliende, prosovietic și antiamerican, a fost răsturnat. Junta militară în frunte cu Augusto Pinochet a transformat Stadionul Național din Santiago, pentru o perioadă de timp, în loc de detenție și maltratare a opozanților regimului.
Motiv pentru care Uniunea Sovietică a refuzat să dispute în acel decor, reabilitat în grabă, un meci de fotbal. Dacă nu tenta politică, cel puțin substratul etic al acestei poziții a generat o undă de asentiment în lume, la fel și propunerea de a juca partida pe teren neutru. Dar decizia FIFA a fost alta, în urma neprezentării sovieticilor Chile i-a fost acordată victorie la masa verde.
Între timp, Germania de Vest încheia pregătirile inerente pentru o țară-gazdă. Deținătoare a unui titlu mondial, în 1954, ea a fost creditată cu dreptul de a organiza finalele în defavoarea Spaniei, încă netitrată la acea vreme.
Nemții vestici erau porniți să demonstreze ponderea țării lor în lume, întregul ei potențial economic și tehnologic, încununând prestigiul acumulat cu noi lauri fotbalistici.
Ei au ținut să fie ultramoderni și superavansați în toate detaliile — de la infrastructură până la simboluri.
Mascota, pentru prima dată, nu s-a limitat la o singură figură. Tip și Top au format un duet vesel, asemănător întrucâtva cu renumitele cupluri comice gen Pat și Patachon, Stan și Bran etc.
În calitate de balon oficial a rămas același Telstar, apreciat pentru geometria lui perfectă și vizibilitatea pe ecranele TV, atât alb-negru cât și color.
Arena principală a turneului era în exploatare încă din 1972, anul JO de la Munchen — Olympiastadion, impresionantă prin concepția ei futuristă.
În Grupa 1-a intriga politică, dar și cea sportiva, s-au focusat pe cele două naționale germane, Chile li Australia fiind incapabile să iasă din conul de umbră. Sorții au dispus ca RFG și RDG să se confrunte în meciul decisiv pentru șefia grupei. "Partida morții", cum s-a grăbit s-o boteze presa, a degenerat în cu totul altceva. Vesticilor le era suficientă o remiză pentru a fi în fruntea clasamentului, dar ei, se pare, au ales să piardă, "rușinos dar sănătos", pentru a evita Brazilia în faza următoare. Deci, un 0-1 care continuă se genereze controverse până în prezent.
Campioana mondială en titre, fără Pele care s-a retras în culmea gloriei, a făcut două remize albe, depășind doar Zairul, și a ocupat locul 2, după Iugoslavia, întrecând Scoția la golaveraj.
Supernova Olanda, cu Cruyff și alte vedete în ascensiune, nu a avut probleme în Grupa a 3-a, a doua clasată fiind Suedia. Bulgaria și Uruguay nu au contat.
Italia, considerată una dintre favorite, a cedat în fața Argentinei la golaveraj, iar în fața surprinzătorilor polonezi — la toate compartimentele. Acel fapt că a fost peste Haiti nu putea fi o consolare.
A venit rândul de a disputa a doua fază pe grupe, un soi de semifinale cu trei contracandidate.
Olanda nu le-a lăsat adversarelor nici o șansă, trei victorii clare fără gol primit. Brazilia a trecut la limită de outsider-ele RDG și veșnica adversară, Argentina.
Parcursul Germaniei de Vest a fost la fel de strălucit, trei victorii, inclusiv asupra principalei opozante, Polonia, care înainte de asta dispusese de Suedia și Iugoslavia.
Discipolii unui mare antrenor, Kazimierz Gorski, aveau să adauge la aurul olimpic de acum doi ani bronzul CM, într-un meci foarte strâns, cu brazilienii, câștigat in extremis, prin golul lui Grzegorz Lato din minutul 76.
Finala s-a dovedit o confruntare a două naționale care practicau cel mai modern concept de joc, numit "fotbal total". Părintele acestui stil este considerat tehnicianul olandez Rinus Michels. A adus multe victorii, la diferite niveluri, nu și la cel mondial. În dramatica finală de la Munchen nemții s-au dovedit a fi mai "totali". Sau mai ambițioși. Poate, mai norocoși.
Așa sau altfel, Germania Federală, sub bagheta înțeleptului tehnician Helmut Schön, a devenit dublă campioană mondială, întrând într-un club select alături de Italia și Uruguai, mai sus de Anglia, dar — sub Brazilia.
Noul trofeu l-a luat în brațele lui căpitanul Franz Beckenbauer, aflat la a treia participare la un CM.
Golgheterul turneului a fost polonezul Grzegorz Lato cu 7 goluri la activ.
Gerhard Muller, autorul golului de aur, a înscris încă de 3 ori pe parcursul turneului, și astfel a devenit marcatorul all times al finalelor de Campionat mondial, cu un total de14 reușite.
Cea mai notabilă personalitate a CM-1974 a fost "Olandezul zburător", Johan Cruyff.