BUCUREȘTI, 17 ian — Sputnik. Pentru prima oară numărul naționalelor doritoare de a juca în faza finală s-a dovedit a fi mai mare decât cel al locurilor disponibile, astfel că a fost nevoie de calificări. De participare la ele, apropo, nu au fost scutite nici gazdele campionatului (?!).
În competiție s-au inclus echipe din Africa și Asia.
Formula de desfășurare a finalelor a inclus doar meciuri eliminatorii, adică s-a dat preferință așa-zisului "sistem olimpic".
Astfel, cele 17 partide ale turneului au încăput într-un interval record de doar 15 zile.
S-a păstrat o bogată cinematecă a evenimentului.
Ediția a fost ignorată de campioana mondială "en titre", Uruguai.
Campionatul lui Mussolini?
Motivul invocat — "răspunsul simetric" la lipsa de interes a majorității naționalelor europene Pentru CM 1930, dar e de presupus că la mijloc ar fi putut fi motive economice și… politice.
Dreptul de a organiza "marea întrunire" i-a fost acordat Italiei (în defavoarea Suediei, perdantă pentru a doua oară, dar al cărei rând va veni… peste 24 de ani). Multă lume, în consecință, a considerat evenimentul un "Campionat al lui Mussolini", sugerând și o presiune a autorităților fasciste pentru a obține un plus de imagine, mult râvnit, pentru țară și regim.
Așa sau altfel, cele 16 finaliste erau gata, în data de 27 mai 1934, să se avânte în luptă. Printre ele — mai multe debutante, inclusiv o prezență exotică în persoana Egiptului.
România a acces în finale după ce a ocupat locul 2 în grupa sa preliminară (0-2 cu Elveția, la "masa verde" — din cauza folosirii neregulamentare a lui Iuliu Baratki, fost jucător în naționala Ungariei — deși obținuse un rezultat de 2-2 la Berna, apoi un dramatic 2-1 cu Iugoslavia la București, într-un meci în care oaspeții au avut nu mai puțin de opt bare).
Nu mai puțin disputată a fost și partida de debut a tricolorilor, pe stadionul Littorio din Trieste, în prezența a 9 mii de spectatori.
Selecționerul Constantin Rădulescu, ajutat de austriacul Josef Uridil, a aliniat următoarea echipă: William Zombory (portar), Emerich Vogl (căpitan), Gheorghe Albu, Grațian Sepi, Iuliu Bodola, Josif Moravetz, Nicolae Kovács, Rudolf Kotormany, Silviu Bindea, Stefan Dobay, Vasile Deheleanu. Alți patru tricolori au fost rezerve: Adalbert Pullock, Alexandru Cuedan, Gheoghe Ciolac, Lazăr Sfera.
Românii au deschis scorul încă din minutul 11 (Stefan Dobay), dar în repriza a doua Cehoslovacia, viitoarea finalistă, a înclinat balanța în favoarea sa — 2-1.
Începând cu sferturile de finală competiția a devenit un Campionat al Europei, deoarece naționalele de pe alte continente au fost eliminate "in corpore". Marșul triumfal al gazdelor a cam patinat anume în această fază, deoarece ele nu au reușit să înfrângă împotrivirea spaniolilor decât într-un meci suplimentar (1-1, 1-0), marcat de durități pe teren și multe decizii "stranii" ale centralului belgian. Golul calificării a fost înscris de Giuseppe Meazza, numele căruia îl poartă acum arena din Milano.
Semifinale au fost deja o pură "afacere central-europeană", în care Italia a trecut de vecinii din Austria, 1-0, iar Cehoslovacia a învins Germania (încă limitrofă, în acel an antebelic), cu un convingător 3-1.
Astfel, speranța la o finală în care pentru titlu să se bată băieții lui Mussolini cu cei ai lui Hitler au fost spulberate.
Italia rămăsese de una singură cu misiunea de a aduce lauri sportivi unui regim forte, ea era condamnată să învingă. A și făcut-o. Spre delirul publicului și maxima satisfacție a lui Il Duce.
Contextul politic a făcut ca victoria să fie umbrită de mai multe semne de întrebare, dar fotbaliștii din ”Cizmă”, îndrumați de marele allenatore Vittorio Pozzo, își vor confirma valoarea peste 4 ani. Deocamdată, în timp ce adversarii lor cehi au fost aclamați la revenire în patrie ca ”învingători morali”, portarul italienilor Gianpiero Combi a devenit al doilea în istorie căpitan de națională în drept să pozeze cu Zeița de Aur.